Вход

Логин

Пароль

Восстановить пароль

Информация

Информация

Ошибка

Регистрация Вход

Deportarea din RSS Moldoveneasca, anul 1949: Ciobanu Grigore, a.n. 1942, or. Căușeni

Автор: vovan
4 июня 2017 в 14:30
Комментарии: 0

Ciobanu Grigore Ion, a.n. 1942, or. Căușeni, r-l Căușeni

 

E bine că vă spun „Grigore Ivanovici”, sau „domnul Ciobanu” e mai acceptabil?

Cam m-am dezvățat de prima variantă..., dar merge și așa, și așa...

D-le Ciobanu, spuneți-ne, vă rog, când, unde v-ați născut, povestiți despre părinții dstră, frați, surori?

Mă numesc Grigore Ciobanu, sunt feciorul lui Ion și Zenovia Ciobanu. Am fost trei copii în familie – două surori și eu, mezinul. La momentul deportării n-aveam nici șapte ani împliniți, surorile sunt un pic mai mari: cea mijlocie e din 1936, cealaltă e din 1933.

Spuneți-ne despre gospodăria părinților d-stră de atunci, dacă țineți minte? 

Așa a fost totdeauna – și acum, și înainte averile se ascundeau... Tatăl a avut mai mult decât șase hectare de pământ, în cartea de gospodărie însă e indicată cifra de 6 hectare de pământ: 10 are de livadă, 10 are de vie, 25 de are lângă casă, două case, două vaci, două junci, doi viței... Îmi amintesc c-a avut și doi boi, care nu erau scriși nici în cărțile gospodărești și nici în actul de confiscare. Țin minte că și cal era, unelte ca la fiecare gospodar erau...

Familia, neamul d-stră e din Căușeni?

Da, mama, tatăl, buneii, străbuneii – toți au trăit aici în Căușeni.

Părinții dstră au fost din familii mari?

Vedeți d-stră, după cum povesteau părinții, în familie la tatăl meu au fost șapte copii, la mama și mai mulți... Tatăl a fost mezin în familia sa, bunelul a murit devreme și, cum e la moldoveni, sau adunat frații și au luat în grija lor gospodăria, ei au zis așa, referitor la tatăl meu: „Noi pe Vaniușka o să-l învățăm!” Vorbele au rămas vorbe...și n-a mai făcut el nici un fel de studii, ci a robit din copilărie.

S-a însurat, mama a primit ca zestre două hectare de pământ, două deseatini (1 desiatină  = 1,09 hecrare – a.t.) și tatăl cred c-aș avut. A lucrat, făcea bani din noapte pân-în noapte și tot cumpăra pământ, căci copii avea și se gândea la soarta lor, precum o și fac părinții cumsecade în toate timpurile. A muncit foarte mult, a avut trei operații de hernie.

Povestea odată că, dacă lucra zile și nopți întregi, venea de la Țârâu (este un loc de pământ) și a adormit. Când a ajuns în partea asta, era deja lumină și i s-a părut c-a ajuns la Bender, întoarce înapoi, ajunge iarăși la locul acela, iarăși se pornește, iarăși ajunge aici, iarăși i s-arată, iarăși se întoarce înapoi. Când a ajuns acolo, a dat drumul la boi, s-a culcat și... când s-a trezit, boii ședeau la poartă. Boii știau drumul, dar el atât de trudit și necăjit era încât deja aiurea. Au muncit toată viața, de la început și până la urmă.

Ei făceau lucrări agricole, erau țărani? Carte știau?

Da, erau țărani, dar și mama și tata știau carte. Ei au învățat la ruși, la rușii ceia care-au fost pân-în 1917. Tata e din 1903 și mama-i din 1904. Erau oameni mintioși, muncitori, credincioși... Tata a fost, într-un rând, staroste la biserică, cânta în strană, mama – toată vremea la biserică și ea, până la adânci bătrânețe, cât a putut. Așa că n-au fost oameni deosebiți, vă zic înc-odată că au fost gospodari, muncitori și mintioși și au agonisit avere. De aceea au ajuns să fie deportați în Siberia. Tata a avut frați, cumnați care-au fost primari, poate și asta a influențat.

Au fost primari pe timpul românilor?

Da... Dar am fost la Ministerul Afacerilor Interne și am văzut dosarul. În dosarul cela nu sunt prea multe informații, sunt scrisorile mele pe care i le-am scris lui Hrușciov, lui Brejnev, în legătură cu întoarcerea casei, scrisorile tatălui pe care i le adresa lui Hrușciov, căci lui Stalin nu i-a mai scris, n-a fost cazul.

Mai era o anumită lege (după 1944 – a.t.) care-i obliga pe țărani să plătească impozite majorate. Și se știa deja că dacă ești impus să plătești impozite majorate, automat devii candidat pentru deportare în Siberia.

Și a fost tatăl pe acolo, nu știu cu cine a vorbit, căci era om respectat, și a fost scos din lista ceea. Când a venit ziua de 6 iulie 1949 totuși l-au ridicat. Am găsit în dosar, da, a fost omis din listă și, mai apoi, peste două săptămâni, a mai fost o ședință și dânsul iarăși a fost inclus în listă. Cineva s-a străduit să facă lucrul ăsta. Tot dintre cunoscuți ar fi facut lucrul ăsta. Eu nu-i țin minte și nici nu i-am știut, și nici n-am vrut să-i știu de atunci de când ne-am întors.

Încă ceva, în dosarul cela mai este un donos ( denunț - a.t.), semnat de un oarecare Ganeev, în care se indica faptul că familia nostră a avut patru cai, douăzeci de hectare de pământ, patru hectare de vie, restaurant și multe altele, dar în vremea ceea, știi și dumitale, multe nu trebuiau, trebuia doar să fie scrise două-trei cuvinte într-o hârtie și-i tot...  Și iată, asta a contat cînd s-a luat decizia să fie deportat.

Cum vă amintiți d-stră de acea zi?

Îmi amintesc că era noapte, bătăi în ușa... s-a aprins lumina - mașina a bătut cu farurile în ferestre și eu m-am trezit. Aveam un câine foarte rău, când au venit ăștia, dânsul a lătrat de vreo două ori, s-a vârât sub sâiac și n-a mai ieșit de acolo. Chiar câinelui i-a spus inima că cu ăștia nu te pui!

A intrat în casă, probabil, un ofițer, căci era cu chipiu. Ce cuvinte i-a spus mamei nu-mi amintesc, surorile erau treze, eu probabil m-am trezit puțin mai târziu, dacă nici șapte ani nu aveam. Tată-lui a venit și i-a șoptit tot un neam de-al nostru (sau un prieten) că-n seara ceea trebuie să ridice oamenii și l-a sfătuit să fugă. Dacă va fugi, nu va fi acasă capul de familie și n-o să ridice fără el familia. Așa și a făcut... Noi trăiam sub pădure și dânsul s-a dus în pădure și le urmărea pe toate de acolo.

Mama i-a zis ofițerului cela că nu-i capul familiei acasă și n-aveți voie să ne ridicați. Așa a fost în 1940 și se știa de lucrul ăsta.

 În 40 așa a fost?

Eu am documente din arhivă în care se spune că dacă nu-i capul de familie, nu trebuie familia să fie ridicată. Dacă a luptat pe front, nu trebuie să fie ridicat. Am date tot de la arhivă că cutare și cutare au fost întorși, fiindcă n-a fost capul de familie cu ei.

În 1949 cei ridicați erau oameni sovietici în toată legea. Nu puteau fi pedepsiți fără judecată...

Vedeți, d-le Alexei care-i problema... rușii... adică ar fi mai corect să spunem sovieticii sau, și mai corect, comuniștii... Ei mereu au găsit ieșiri din situație... Există adresarea lui Rudi, Kovali și încă unul, că trei au fost, s-au adresat lui tătuca Stalin cu cererea de a deporta din Basarabia aproape patruzeci de mii de oameni, căci nu le reușea colectivizarea. Și n-a făcut tătuca Stalin singur asta, ci toată nomenclatura a participat.

Să ne întoarcem la ziua deportării, ce-a urmat când nu l-au găsit pe tatăl dstră acasă?

Ofițerul știți ce-a zis? „Esli on horoșii oteț, on pridet!” (Dacă e un tată bun, dânsul va veni! – a.t.). Și mama, - avea atunci 45 de ani, - umbla dincolo-încoace și ce să ia nimic nu știa. Fetele, surorile, tot erau copile și ele, șaisprezece ani cât avea acolo cea mai mare.

Era și un evreu pe nume Ghitlen (el mai apoi director la școala moldovenească a fost) , și el ne spunea: „Luați tot!”. Mama, însă pierdută se întreba ce să ia, că ne duce în Siberia? Se pierduse.  Atunci el o luat un țol pe care îl numeam veretcă, era undeva de mărimea de doi metri pe patru metri, l-a trântit la podea și a început a zvârli pe țolul cela haine și ce-o mai fi luat.

În regulamentul cela de deportare era scris că putem să luăm până la o tonă și jumătate de avere. În regulamentul cela multe ce erau scrise, dar în realitate nu se îndeplineau, căci acolo se spunea că urmează să avem și doctor, și soră medicală și încă multe erau scrise acolo... și hrana urma să fie caloriinică, trebuia să ne alimenteze și cu pește...  

Venise două mașini la noi ca să încărcăm lucrurile noastre. Ofițerul văzînd că luăm puține lucruri, a trimis o mașină în altă parte.

Noi ne-am urcat în remorcă, acolo ședea un ostaș cu carabina, el ne privea, dar nu cu ură. Cu mașina am trecut și am mai luat înc-o pereche de oameni, aceia erau învățați, numele lor de familie era Șkuratov. Dânșii erau deja pregătiți, erau cu valizele pline și ne-au dus la gară. Era o căldură strașnică...

Tata?

Tata, stând în pădure, a văzut tot și a coborât... A găsit acasă la noi doi ”gospodari” din cei bețivani și leneși, unul ședea la masă, a adus un ulcior cu vin, altul venea din coteț c-o sită plină cu ouă, tocmai voiau să ia masa. Când l-au văzut pe tatăl meu au început să se îndreptățească, dar tot ei au anunțat c-a apărut tatăl și au venit cine a venit acolo și a întrebat unde a fost. Tatăl le-a spus c-a fost pe deal la muncă și a dormit acolo, abia acum a venit acasă.

I s-a propus să ia ceva, dânsul a luat o ladă cu făină, suind-o în căruță, și a adus-o la gară. Când a ajuns la gară, a descoperit că lada nu încape la bagaje, a lăsat-o jos și a zis celor din jur: „Oameni buni, luați care și cât poate!”. Și a împărțit făina ceea.

Cum vă transportau?

Ne-au dus ca pe niște dobitoace. Am stat trei zile în gară, după aceea ne-am pornit și când am trecut Nistru, Doamne ferește femeile ce bocete ridicau! Doamne ferește ce bocete!!!

Am mers... mult am mers. Așa, ca prin vis pot să vă spun c-am mers vreo trei săptămâni, n-aș putea să vă zic mai exact. Ce mi s-a întipărit în memorie cum se oprea trenul în stepă, se deschideau ușile și trebuia oamenii să-și rezolve necesitățile fiziologice: fată lângă flăcău, mare lîngă mic - era o bătaie de joc, de parcă nu erau oameni, ci niște vite... Soldații ne păzeau.

Am mers mult, cald, năduf, greu... dar dacă eu eram mic, din 42, din 27 septembrie, nici șapte ani n-aveam, cred că eram și eu protejat de părinți. Îmi amintesc doar că-mi era rău, mă durea capul și-l scoteam afară din vagon unde se putea, căci vagonul era pentru vite...

Unde v-au dus?

Am ajuns la stația Șumiha, regiunea Kurgan și au tras mașina, ne-am urcat în mașină. Din Căușeni am fost numai noi, familia noastră. Au mai fost din Talmaza, din raionul Răspopeni, acum e Rezina... Ne-au dus într-un sat, Uteanka se numea, un sătuc micuț.

Cîte case, nu țineți minte?

Să fi știut că voi povesti cuiva despre toate, îi număram casele. Acolo era colhoz. Ne-au dus într-o școală - era vară și școala nu lucra. Era o clădire destul de mare, sala tot era destul de încăpătoare: o familie s-a aranjat într-un colț, alta – în alt colț, că erau vreo patru – cinci familii. Am stat noi acolo cred că vreo săptămână, și-mi aduc aminte că ne duceam după mâncare, ne duceam în doi și aduceam o căldare, ori duceau alții, dar eu mergeam alături. Mâncarea era de o culoare vânătă-neagră, ce puneau în ea nu știu, dar mâncam...

După aceea ne-au repartizat pe la casele oamenilor. Noi am trăit la o femeie, o numeam „tetea Polea” (tanti Polea – a.t.), o rusoaică, avea așa un caracter, era ca piatra. Tăcea, nu vorbea cu noi... se vedea că ne urăște, n-am amintiri bune legate de ea.

Mai era și colhoz, cum spuneam. Era greu de trăit în vremurile celea. Care mai lucrau în colhoz le puneau trudozile (măsură de muncă depusă – a.t.). Te miri cele dădeapnetru trudoziua ceea. Și totuși, cei care au lucrat au mai primit ce-au avut de primit, dar noi venisem când deja recolta era strânsă și când am dat în iarnă, era gata... măcar ia și dă duba (culcăte pe pat de moarte – a.t.).

Cum v-ați descurcat?

Cum au ieșit din situație părinții nu știu, tata ceva a întreprins și ne-au trecut în sovhoz, acolo era altfel. Într-un sovhoz intrau mai multe sate (în cazul cela tocmai șase la număr), cătunuri din jur care erau numerotate: „Ferma nr.1”, „Ferma nr.2”, etc.  

Colhozul din Uteanka mai apoi a dispărut, s-au dus toți oamenii de acolo. Dintr-un sat alăturea – Buharovo, unde tot a fost colhoz, la fel au plecat toți, a dispărut și el.

Noi, deci, am trecut la fermă, pe tata îl ajungea capul, mâinile îi erau crescute din umeri... și lucra pe la construcții, mama și ea nu ședea acasă – lucra la depozit. Țin minte, era iarnă, frig, omătul mare nu ca acum, ea aducea lemne...

Lucra la depozit, mătura grâu, căci ferma ceea avea 28 mii de hectare și creștea multișor grâu pe acolo, erau și păduri, dar ferma se specializase în producția cărnii și laptelui și se cosea mult fân. Și iată mama își umplea buzunarele și de la berneveci tot și le aducea acasă și apoi iarăși pleca.

Era foarte periculos, că dacă te prindeau, pentru fiecare kilogram îți dădeau un an... Pe-o femeie de ai lor, de acolo, au prins-o cu  cinci kilograme și i-au dat cinci ani. Și deja noi eram acolo când ea a venit din pușcărie.

Cum vă împăcați cu localnicii?

Eu aș putea spune că cine n-ar fi – ruși și alte popoare, dacă omul trăiește pe locul său, pe pământul lui cu rudele lui, acela e om cumsecade. Rușii ăștia veniți la noi (în Moldova – a.t.) sunt un fel de ... oameni, care au fugit de greutăți și au venit acolo unde să nu lucreze și să trăiască mai bine.

Iar oamenii ceia de acolo nu erau oameni răi, doar țin minte că ceea ce-mi era foarte obijduitor e că ne numeau cu dispreț: „Maldavan!... maldavan!...”, de parcă asta era o insultă.

În acest context, îmi mai aduc aminte de o istorie din armată când eram. Ședeam în spitalul militar și întâmplarea m-a întâlnit cu-n căpitan. De unde până unde s-a pornit vorba despre români și eu îi spun că noi cu românii suntem un popor, avem o cultură, o limbă comună... și el, unde face, și așa c-un dispreț: „Știu eu cultura românească, am fost pe acolo...” și nu știu ce-a mai spus dânsul...

A trecut iată deja patruzeci și ceva de ani de zile și nu-mi pot ierta de ce nu i-am spus că și eu am fost la ruși și am văzut cum e la dânșii: stă în odaia lor o sobă care o ocupă a patra parte, iar sub sobă găinile, purcelul acolo, vițelul tot acolo, și în tindă vaca șede și iată toată cultura lor!

Ăstea au fost relațiile la primele contacte, cu timpul s-au mai schimbat aceste relații, au evoluat sau au rămas așa precum au fost de la început, încordate permanent?

Să mă înțelegeți corect: eu n-am văzut ca părinții să fi avut probleme cu localnicii. Ei, poate s-a mai întâmplat ceva acolo, ca între oameni..., dar, în fond, probleme n-au fost. Eu v-am vorbit, pur și simplu, de experiența mea, căci din cauza asta mi-a apărut și complexul inferiorității.

Complexul inferiorității? Da amintiri frumoase aveți de acolo?

Când eram copil mic, mă mai bocăneau acolo copiii, eram fricos... Când m-am mai ridicat și pe unul care-și făcea de cap, l-am bocănit eu! Și am simțit o fericire deosebită, căci dacă te lași bătut, ca între copii, mereu vei fi bătut, dar dacă ai dat înapoi, deja te stimează... În rest, nu-mi aduc aminte să fi avut ură pe oamenii care locuiau acolo, căci în acele locuri erau mai multe naționalități decât case prin sate. Erau tătari, uzbeci, bașchiri, cazahi, ciuvași, pare-se și udmurți... Ca atare, Siberia e patria multor dintre aceste popoare.

Între moldoveni cum erau erau relațiile?

Relațiile dintre moldoveni erau ca între moldoveni. Era normal. Care era un pic mai deștept și mai fudul, se ținea cu nasul mai pe sus, care iubea să vorbească și să poarte poșta, purta deci poșta..., cei care aveau obiceiul să trădeze, trădau în continuare. Cei din conducere (administrația locală – a.t.)  așa și-au zis că până a apărea moldovenii nu se pâra, dar odată ce au venit ei, a apărut și asta, iar toată administrația din satul cela consta din administrator și un responsabil de depozit.

Ați avut vreun regim special de ședere, vă amintiți? Înregistrare?

Cum să nu țin minte asta, da, așa era.

Militari?

Era un tatar sau uzbec, nu știu exact,  ca și gardian, cred că fost pân-la moartea lui Stalin.

După tanti Polea unde-ați locuit?

Pe noi după prima iarnă ne-au cazat într-o baracă. Acolo într-un capăt era și școala. Baraca ceea  avea două odăi: una avea vreo patru metri pe doi și jumătate, iar alta de vreo partru pe patru. În încăperea cea mai mică învăța clasa întâia, în cealaltă – a treia, iar după masă în prima încăpere – clasa a doua, iar în cealaltă – clasa a patra.

Iar în capătul celălalt al barăcii deja pe noi ne-au pus, într-o încăpere ne-au cazat treisprezece familii: Barcari din Talmaza, Gonța (un moș de vreo 80 de ani și cu servitoarea lui de vreo 30-40 de ani)...,  era un frig de prăpădenie. Odaia era mare și un coridor și era pus un butoi de fier ..., căci ei acolo nici casele nu le făceau cumsecade...

Mai pe scurt, era foarte frig și era un pat, făcut din scânduri, scândurile puse pe picioare. Aici noi, în alt colț – familia Barcari și la sobă – bătrânul, stătea cu picioarele la sobă, învelit, îmbrobodit, încât l-a luat drept o mătușică (râde). Am iernat noi foarte greu, căci când te trezeai dimineață ședea gheața prin unghere, gheață așa cum se cade.

Mai apoi tatăl a făcut o sobă - prima dată am văzut să se umble în cămașă în încăpere, căci stăteam în cufăici (cojoc vătuit – a.t.) până atunci. Și așa vreo două ierni am fost noi acolo.

Pe urmă a cumpărat tata o casă, casă de lemn și după standardele de acolo era una destul de bunișoară, căci casele acolo erau cu podul foarte jos – 1, 40m. Mai apoi, moldovenii au început să facă case cu ceamur, case care semănau a case.Făceau casa din lemn și muruiau pereții cu ceamur, se usca vreo săptămână acolo, o ridicau și mai apoi o acopereau. Lemn era destul...

Care era câștigul pe lună al familiei d-stră?

După câte-mi amintesc..., când s-au întors în Moldova, au cumpărat o casă cu cinci mii de ruble. Părinții mei la întoarcere aveau vreo 17 mii de ruble. În rublele noi (după reforma monetară din 1961 – a.t.) – 1700 de ruble.

D-stră ați frecventat școala?

Iată și de asta am vrut să spun, că eu multor ruși le-am pus-o în față. Când ne-au ridicat pe noi în Siberia, țin minte că eu știam șase cuvinte rusești, unul dintre ele era korova. Și eu, fiind din 27 septembrie născut și pe 6 iulie ne-au ridicat, apoi la întâi septembrie am mers la școală în același an.

Îl cunosc pe unul pe a cărui familie au trimis-o în pădure, le-au dat ferestrăul și toporul să se ducă și să-și facă casă, dar pe ei i-au dus mai departe, prin Tiumeni nu știu unde... Iar eu am mers la școală și vreau să spun că învățam cu mult mai bine decât acei de pe loc.

Deci,  nu cunoșteați limba rusă de la început?

Socoatiți și singur, la întâi august am fost acolo și timp de o lună de zile am fost în stare să fiu gata să merg la școală și să învăț mai bine decât tătarii, uzbecii și localnicii lor.

Primul an n-am lucrat, dar, mai apoi, vara mă duceam la lucru și lucram, lucram pogonici la boi, căci făceau volokuș, tăiau copaci mai tineri, îi legau cum îi legau acolo și puneau pe ei fânul. Ș-apoi mergeau femei, fete și încărcau, iar puști din ăștia luau boii de frânghie și-i duceau la scârta cea centrală unde se făcea ea. Nu-mi aduc aminte cât am primit, dar știu că aveam unsprezece ani și mi-au cumpărat bicicletă din banii pe care i-am câștigat eu. Pe vară am făcut la 653 de ruble. Nu prea țin minte ce-am mai lucrat eu atunci, dar cred că asta a fost. Tatăl lucra la cosilcile (coasitoare – a.t.) celea, deseori le repara.

Al doilea an am lucrat tot cu tata, am făcut garduri pentru ocoale de vite și am câștigat 1200 de ruble, chiar mai mult decât tata, pentru că eu urma să lucrez 6 ore, iar tatăl 8 ore. Dar el nu putea rămâne singur să lucreze, așa că-l ajutam și eu până la capăt și acele două ceasuri mi le-au achitat cu adausuri.

Într-un an a fost o recoltă bogată de pâine. Suluri întregi s-au făcut, n-aveau unde-i pune. Îi țineau afară, înălțimea de vreo trei metri, lățimea de vreo cinci metri și a mai dat și zăpada, vai de grâul cela! Dar când l-au luat și l-au dus, apoi undeva jumătate de metru a rămas grâu crescut și eu toată vara, căci eram mai mare, și alții vreo doi puști mai mici, aveam un bou pe nume Komsomol, cu care am cărat acest grâu. Cum lucram, așa și câștigam...

Când am lucrat cu tata, lucrul mergea și nareadurile (foaia de sarcină – a.t.) le închideau, că acolo era întreprindere de stat, sovhoz era nu colhoz.

Câte clase ați făcut d-stră acolo?

Acolo am învățat opt clase, chiar din clasa întâia. Am învățat primele patru clase în sat acolo, iar a cincea, a șasea și a șaptea în usadiba (cîrmuirea – a.t.) centrală. Posibil că existau clase până la a zecea, căci făcuse acolo școală mare. Mai apoi am rămas numai eu și o fată, căci tătarii și uzbecii terminau doar șapte clase și le ajungea.

D-stră ați spus c-ați procurat bicicletă... De unde? Exista magazin acolo?

Da, era. Dar bicicleta n-am cumpărat-o eu... În casa cea nouă pe care-am făcut-o era o pristroică (șoapă – a.t.) chiar cu pereți cumsecade și când am venit într-o zi de la școală am găsit-o acolo, a fost o surpriză. Am adus-o și în Moldova pe bicicleta ceea.

Ce mâncați d-stră acolo atunci când s-a mai normalizat situația? Ce regim alimentar aveați?

La început nu-mi aduc aminte cum era cu hrana. Dar după ce am trecut în sovhoz a fost mai bine. Una a fost până la Stalin, despre a cărui moarte am să vă povestesc puțin. Pâinea o dădeau porționat, pe grame... îmi amintesc că stătea cântarul pe masă și vânzătoarea tăia pâinea după lista pe care o avea acolo la ea. Spre exemplu, cutărui îi elibera un kilogram de pâine și nu i-o dădea pe cartelă, ci o cumpăra pe bani.

Când a murit Stalin... Noi când am cumpărat casă, am cumpărat și baie, ea era sub pământ – баня по-черному (fumul ieșea pe o gaură din pod) o numeau rușii și făceau acolo și aburi pe pietre. Mai apoi s-a făcut o baie obștească, se duceau femeile și se băiau, mai apoi bărbații. Și, îmi amintesc, că baia ceea deja era construită când a murit Stalin.

În ziare scriau că copiii plâng, că toți sunt în doliu, dar pe mine nu m-a atins că el a trăit, c-a murit..., îmi era indiferentă soarta lui.

Reacția părinților n-o țineți minte la moartea lui Stalin?

Nu, eu n-o țin minte... Iată, am să vă duc la sora mea și ea o să vă povestească... La acel moment doar responsabilul de depozit Vetrov avea radio, un tranzistor... Și tocmai era sâmbătă, duminică... mai degrabă sâmbătă, când s-a declarat că s-au micșorat impozitele (Malenkov le-a micșorat). Și tot satul în sâmbăta ceea au mers la baie. A mers și dânsul cu soția și au făcut baie, mai apoi s-au dus acasă, au pus tranzistorul cela pe fereastră deschisă și tot satul a venit și asculta știrea cu privire la micșorarea impozitelor, căci pân atunci erau impozite strașnice, și Malenkov foarte mult le-a scăzut.

În magazine atuncea era și pâine, și vodkă. Moldovenii cum ridicau salariul cumpărau produse pentru casă și strângeau banii rămași, dar localnicii, primind salariul mergeau la magazin după vodcă, bomboane și biscuiți. Trecea mai apoi toată luna în datorii: „Baba Zina, dai, pojaluista rubli!” și mama-i dădea. Și când venea timpul salariului mama le spunea suma adunată și ei i-o întorceau. Două-trei zile cât ținea salariul, era un guleai (chef – a.t.) pe cinste, femeile fugărite în jurul casei... și mai apoi iarăși se începea aceeași poveste a împrumuturilor până la salariul următor. Așa le era traiul localnicilor.

Băutura lor de bază era rachiul. Făceau brașcă, e ca și samagonul (țuică de casă – a.t.) nostru, numai că mai puțin umblat, căci nu reușește. Și ei o beau, se mai băteau, iarăși se împăcau...

Moldovenii  și-au păstrat acolo cutumurile, tradițiile?

Moldovenii noștri nu s-au asimilat în sânul localnicilor, n-au devenit ca și dânșii. Dar și între moldoveni erau oameni diferiți. Care închina mai mult, care mai puțin, dar diferența era una strașnică față de localnici. Ce-i drept că și aceia au început cu timpul a se civiliza. Au început și ei să facă case din bârne, din lemn..., făceau case care se numeau пятистенок (casă din lemn cu două odăi și tindă – a.t.).

Din anul 49 pân-în 57, opt ani cât am fost acolo, sau dezvoltat destul de mult locurile celea. Aduceau și case din republicile baltice, se mai numeau „finskie doma” (case de tip filandez – a.t.), timp de patru ore strângeau o casă și era și acoperită. Chiar alături de noi au făcut o așa casă.

Nu cunoașteți, erau moldoveni acolo care s-au ridicat foarte bine în sensul gospodăriei?

Da... Chiar și noi, aveam deja vacă, țineam doi porci, creșteam gâște, răți... Atunci iernile nu erau ca acum, pe la patru octombrie deja începea timpul de frig și pe la 10 octombrie deja era și zăpadă care ținea cam până la 25 aprilie, pe atunci începea așa numita posevnaia (campania de semănat – a.t.). Aveam cârduri întregi de gâște, câte treizeci-patruzeci, căci împrejurul satului erau tot iazuri, iar când venea iarna deja le tăiau pe toate. Mai spre sfâșitul aflării noastre în Siberia era și porumb și le hrăneam acasă, le deschideam portița și mergeau la iaz cu cârdul lor, căci pe acolo gâștele stăteau în cârduri. Când flămânzeau, veneau acasă.

Mâncare era, iar laptele muls îl puneau într-o cratiță și făceau mai apoi unt din el și-l înghețam. Apoi ședeau așa clituri puse pe iarnă. Mâncare era și de trăit se putea. Omul dacă nu era leneș se putea descurca destul de bine acolo și, în genere, oriunde nu s-ar duce se ridică. Așa am trăit și noi. Ca o concluzie am putea spune că toți moldovenii noștri deportați acolo s-au ridicat mai bine ca cei de pe loc.

În perioada aceea contactele cu Moldova s-au păstrat? Cu rudele, cu satul natal în tot acest timp?

Tata scria scrisori la noi. Comunica cu sătenii.

Cunoașteți cazuri de deces ai moldovenilor acolo în Siberia, de foame, frig, boli?

Chiar din familia noastră, o soră de-a mamei a murit acolo, ea nu trebuia fi deportată, dar în arhivă am găsit dosarul în care era un document scris de dânsa cu creionul că roagă să meargă cu familia. Când pe noi ne duceau cu mașina spre gară, deja se luminase și ea a văzut, era mai mare decât mama, era despărțită sau bărbatul i-a murit, copii n-a avut... Și mama i-a zis: „Hai, lele, cu noi!”, căci tata la moment nu era, mai știi... tot un sprijin... Și ea s-a urcat în mașină.

Ea a lucrat acolo într-o brigadă, ne mai duceam pe la ea, acolo erau tufari de vișini și multe ciuperci. Ea a mâncat ciuperci și, probabil, s-a otrăvit și a murit. Cimitirul era acolo într-o pădurice și când am săpat groapa s-a adunat în ea apă și așa c-am pus-o pe lelea Mărioara în apă, Dumnezeu s-o ierte!

Mai țin minte cum se tăvălea de durere pe afară unchiul Grigore, avea hemoroizi, au mai fost și alte cazuri...

Care era situația cu serviciile medicale?

Și despre asta am vrut să-ți spun. Tatăl, Dumnezeu să-l ierte, cam încă prin 42 se ducea cu vinul nu știu unde, s-a prăbușit sub gheață și a aninat o pneumonie, n-a tratat-o, căci timpurile erau grele și atunci și, mai în scurt, tușea toată vremea. Și mai apoi, impus să repare baraca ceea în care am stat la început, s-a prăbușit peste el podul și ia rupt șapte coaste.

Când am venit eu de la școală (care era la trei kilometri la usadiba centrală și mergeau și dus și întors - pe jos), l-au dus tocmai la spital. Acolo era un doctor din China, căci în 49 tocmai avusese și la ei loc revoluția comunistă și ei i-au întors pe toți chinezii fugiți înapoi. Dar ăsta a rămas, era din nobili, probabil, și l-a pus pe tatăl nostru pe picioare. Și tata, ca moldovenii, mai lua câte o sută de grame și mai și fuma, dar medicul i-a spus că dacă vrea să mai trăiască, trebuie să lase fumatul și băutura, dar dacă nu le poți lăsa pe ambele, lasă măcar una – ori fumatul, ori alcoolul.

Și tatăl ne spunea că s-a gândit să se lase de fumat: „căci singur te împuți și pe alții îi împuți”, o sută de grame mai iai, vorbind cu-n om acolo... S-a dus dimineață la contabilitatea unde se adunau mai mulți și pune tabachera și hârtia de ziar și le-a spus tuturor că mai mult n-o să fumeze. Nu prea l-au crezut, dar așa și a fost. Nu s-a mai atins de țigară! Mai apoi și alcoolul l-a lăsat. Parcă și cu medicina era cât de cât.

Dar ceea ce deranja cel mai mult a fost cuvântul „moldovan” pronunțat cu dispreț! Asta mi-a rămas ca o senzație foarte neplăcută! Țin minte în armată, mi-a mai zis cineva, o ciurcă (poreclă  umilitoare pentru reprezentanții poparelor aziatice – a.t.), cu dispreț „moldovan” și mai nu l-am gâtuit.

Tătarilor și uzbecilor acolo, la Kurgan le spuneau cu dispreț „națmen”, și doar cu câțiva ani în urmă am aflat descifrarea „naționalinâie menișinstva”(minorități naționale – a.t.). Rușii nu erau tare mulți, dar dacă este unul deja-ți pare că-s zece!

Odată ce moldovenii, după cum spuneți,  duceau un mod de viață mai sănătos și erau mai gospodari au avut vreo influență pozitivă asupra populației locale?

Eu nu că sunt convins de asta, știu clar că așa-i. Dar iată stau și mă gândesc acum ce noi am fi putut prelua de la ei?

Localnicii poate cunoșteau modul de conservare a pomușoarelor, ciupercilor de acolo, uscare a ierburilor curative, aveau ceva obiceiuri frumoase?

Dar nu mai cunoșteau ei nimic... Și noi singuri ne duceam în pădure și găseam câte ceva, spre exemplu, căpșune, era un fruct ca buburuza, costeanca se numea, vișini erau, pur era, ne duceam și strângeam...

Iată, bunăoară, când ne-au dus acolo, ei n-aveau fântâni, foloseau apa din rezervoare, alături se spălau, spălau caii, și un pic mai încolo cu vreo zece metri luau apă pentru consum. Ai noștri o făcut o fântână tocmai în capătul cela de sat când am venit și se aduna puțină apă în ea. Și apoi au mai făcut înc-o fântână. Prima fântână avea cumpănă și iarna când se scotea apă, se vărsa și peste marginea căldărilor câte puțin și se ridica câte un strati de gheață impunător. Fântâna trebuia să aibă vreo 8 – 10 metri adâncime.

Deci localnicii au preluat de la moldoveni fântânile și încă ce?

Casele. Dacă au văzut că unii au făcut case cumsecade, deja și ei le-au preluat exemplul. Pe lângă casa pe care am cumpărat-o acolo aveam grădină mărișoare de vreo 6 – 10 are și puneam sub un strat de pământ la suprafață paie și balegă și creșteam pe el roșii și pepeni. Roșiile nu reușeau să se coacă, – care se coceau puțin, care nu se coceau, - le culegeam de verzi, le puneam în pâslă, în odaie. Podeaua în casă era de scândură, dar sub podea era de vreun metru și ceva ca un beci și acolo puneam roșiile celea și ele se coceau și ni se păreau gustoase de prăpădenie.

Au fost din cei care nu s-au întors, preferând să rămână acolo?

Am auzit de cazuri când au venit în Moldova și mai apoi s-au întors înapoi la usadiba centrală. La întrebarea asta o să-vă răspundă mai bine soră-mea.

D-stră v-ați întors în 1957? Și unde v-ați întors?

În Căușeni am venit, noi n-am avut deja probleme în 57. Ca atare am fost eliberați de cenzul „spețposelenie” în vara anului 1956, dar trebuia să vindem casa, aveam și gospodărie: doi porci... cum s-a descurcat părinții nu știu... Casa au vândut-o, de aici și 17 000, căci n-a fost doar salariu în banii ăștia. Păsări am mai vândut și lucruri din casă de asemenea, căci trăiam normal.

Poate și atunci am avut o oarecare obidă (supărare – a.t.), dar unde nu le ai?  Ce, aici nu le ai cu-n măhălean sau cu altcineva? Iată, bunăoară, erau Nigamat și Maklifa, cei care și-au făcut casa ceea de tip filandez alături de noi. După ceea au tăiat un cal și au făcut un ceaunoi mare de mâncare și s-au pus toți și mâncau și-și lingeau coatele, că erau grase bucatele. Țin minte că fiind atuncea băietan am mers și cu alții la furat pepeni la o rusoaică, că erau mai buni, m-a prins dânsa, dar nu i-a spus mamei (zâmbește).

Ați avut acolo prieteni?

Eu am avut. Unul Rafkat, era tătar. Fratele lui era mai mare cu-n an decât mine, dar el mai mic cu-n an. Țin minte că l-am chemat odată să ne ajute la despicat lemne și când a tras cu toporul, s-a tăiat la picior și atunci l-am dus acasă, l-am îngrijit. Alt prieten, Ilias acela cu care m-am bătut, care mă bocăne și mai apoi l-am bocănit eu pe dânsul. Mai era unul Apostol Ion cu care prieteneam.

Noi copiii nu făceam diferența, satul era mic și, deși exista totuși o anumită discriminare pe criteriu național, n-o mai simțeam așa ca la început. Doar localnicii au fost preîntâmpinați de la bun început că vin oameni răi acolo, ceva de felul ăsta... Dar pe urmă s-a văzut că moldovenii-s oameni cumsecade.

Să revenim la Moldova. V-ați întors la Căușeni, n-ați avut probleme, v-au acceptat și v-au permis să rămâneți în Căușeni?

Și asta chiar de la bun început. Iată dacă ar fi fost să te întâlnești cu Caciuc... ei au avut probleme foarte mari în acest sens. După cum mi-au povestit ei mie, aveau o familie mare și muncitori erau. Dacă pe babă o vezi, e din 1924, dar s-o vezi pe dânsa cum umblă... Lor le zicea administratorul de acolo, de la Kurgan: „cum ați venit, eu nu mă mai cobor din prezidiu!”... Ei acolo au luat fermele și lucrau cumsecade, mai fiind și foc de harnici!

Când să vină încoace (un fecior de-al omului ăsta a fost învățător în Cârnățeni) și-a scos casa, s-a angajat la serviciu și le scrie și celorlalți să vină. Aceia s-au pornit și, între timp, ăstuia i se spune să iasă din sat și din republică. Și ei s-au dus la fel în s. Manzâr (s. Lesnoie din  Ucraina – a.t.). Îs și vecini de-ai noștri acolo mulți, căci a fost așa că nu le permiteau să trăiască în raionul de baștină, în republica noastră.

Dar ucrainenii nu aveau obiecții în acest sens?

Dar ce treabă aveau ei?... Probabil era vreo unul și acolo care, pur și simplu, punea rezoluții și gata... Noi în schimb n-am avut probleme la întoarcere. Am mers să învăț clasa a noua și a zecea, dar am vrut să las studiile să merg la școala de lemnărie, dar aveam un diriginte evreu care m-a întors înapoi.

D-stră nu v-ați întors în casa d-stră?

Nu, casele nu ni le-au întors...

V-ați întors și unde-ați stat cu traiul?

La sora mamei am stat... la lelea Pașa. Ea cam prin 57 a făcut casa nouă. Dar când ne-a primit pe noi, ne-a primit în casa veche, cum erau înainte, cu-n stâlp în mijlocul casei...

V-au dat mai apoi loc de casă sau cum a fost?

A cumpărat tata o casă gata, a dat cinci mii de ruble pe dânsa. Mai apoi, mama căra căldări de apă întruna, căci au mai făcut înc-o odaie. Și mai apoi în odaia veche au mai pus un cuptor ca să nu fie așa că de-afară intri deodată în casă.

Din 62 pân în 65 am făcut armata, căci după ce m-am întors m-au și luat la armată. Aș putea să povestesc un caz din armată... Când m-am dus, n-am mai fost eu tare disciplinat, ei, lăsăm asta, e alt subiect..., dar a fost să-mi fac serviciul militar în Crimeea. Într-un punct de dislocație dificil, căci nimeni nu voia să meargă încolo. Eram la sistemul de conducere automatizată a avioanelor, de jos ghidam avioanele și zborul lor. Era un obiect secret și noi ca să facem acolo serviciu trebuia să scriem autobiografia și să prezentăm toate actele necesare. Și eu, voind să scap de acest punct de dislocare am luat și am scris că am fost deportați și părinții au fost lipsiți de dreptul electiv și altele. Ce ca ce, dar să scriu eu puteam.

Predau eu actele și mă cheamă, era unul – căpitanul Bâkov..., partorg era, nalt de statură..., foarte bun om, foarte! „Readovoi Ceban, rasskajite o sebe...”. Și eu i-am povestit totul, am mai adăugat eu acolo ce-am mai adăugat. S-a uitat el așa și a zis: „Eto Iosif Visarionovici naputal... idite, slujite!...”. Și mai mult probleme eu n-am avut..., am avut, dar pe altă linie, căci așa de bine îmi făceam serviciul.

După ce-ați venit din Siberia, pe parcursul următorilor ani se discuta în familie deportarea sau nu prea?

Au fost discuții, poate nu atât de des cum ar fi trebuit să fie, dar au fost... Mai ales, când mama mai trăia, mai venea pe aici pe la noi... Dar vreau să spun că se uită, dacă era să-ți povestesc eu istoria asta vreo patruzeci de ani în urmă sau prin 57, 59...,  eu altfel aveam s-o povestesc, e clar. Au trecut atâția ani de zile...

Spuneți, vă rog, ce serviciu ați avut după armată?

Eu aș putea să-ți spun un lucru: cum a influențat deportarea în Siberia viața mea. Cândva am mai spus-o … că dacă nu era deportarea și viața mea ar fi fost altfel... Pentru că dacă ar fi fost să trăiesc aici, eu, unicul băiat în familie, atât de așteptat, ar fi fost cu totul altfel situația...

În afară de asta, tatăl a fost bolnav, dânsul a fost foarte bolnav, dar eu sănătos, am absolvit zece clase doar pe note de cinci la examene, poate nu învățam atât de bine în timpul anului de studii, dar la urmă, fiindcă aveam o memorie foarte bună, rețineam practic pe de rost tot. Ce-i drept, peste vreo doi ani de zile am uitat ce-am învățat, dar, în orice caz, peste șapte ani de zile, am aplicat la Politehnică (Universitatea Tehnică) și media de puncte pentru intrare era 11, eu însă am dat pe 13. Ce-i drept, am învățat doi ani și am abandonat studiile.

În orice caz, dacă aveam să trăim în Moldova și tata n-avea să pățească ceea ce a pățit și n-avea să fie așa de bolnav, situația avea să fi fost altfel, aveam să merg să fac studii și, ca și fiecare părinte, avea să-mi pună și în torbă, urma să am și bursă și avea să fie cu totul altceva. Dar iată, dacă e vorba de sănătatea tatălui, Siberia i-a luat, cel puțin, 20 de ani de zile din viață. Dânsul a murit în 68. Dar încă vreo 20 ani de zile el ar fi putut să mai trăiască.

Surorile și ele și-au aranjat viața cum au putut, dar dacă ar fi fost să trăiască aici, aveau să aibă o cu totul altă soartă. Sora cea din 36 a lucrat cu vițeii și dacă se întâmpla ceva cu vreo unul sau murea, apoi trebuia să-l plătești. Cealaltă din 33 a lucrat și ea mulgătoare din tinerețe...

Așa că n-am pentru ce fi mulțumit de soarta pe care-am avut-o...

Ce emoții vă provocă expresia ”puterea sovietică”?

Îți spun părerea mea: omul când își trăiește propria viață, elementele negative din ea, chiar și dacă sunt, ele nu te apasă atât de tare la inimă și de ceea ce-a fost pozitiv mereu îți aduci aminte. Asta-i una. Și a doua, a fost tinerețea, iar tinerețea, unde n-ar fi și cum n-ar fi, rămâne a fi frumoasă, plăcută, etc. A fost ce-a fost... Mai apoi, Brejnev a dat drumul la hățuri și fiecare a făcut ce-a vrut..., care a putut, a furat și a trăit bine, am avut și noi, înțelegi, am trăit și noi cu dânșii bine. Un singur lucru care l-am avut în mine tot timpul și-l am și acum a fost naționalismul.

Naționalism? Ce-aveți în vedere?

Eu îi respect și pe alții, dar am nevoie și eu de respectul altora. Tatăl mi-a fost moldovean, bunelul mi-a fost moldovean, străbunelul mi-a fost moldovean – tot neamul din jurul meu, toți au fost moldoveni. Și nu pot să mă împac cu situația că moldoveanul nu-i la nivelul care trebuie să fie și rusul stă mai bine. De ce eu ar trebui să uit limba mea, neamul meu și să mă dau după alții, chipurile acela-i mai bun?

Nu! Mi-i obijduitor, în primul rând, că noi suntem așa și mi-i ciudă când cineva ne calcă în picioare. Poate asta mi-a rămas de atunci din Siberia, când eram numit cu dispreț „maldavan”, dar, în orice caz, eu vreau și mă străduiesc să fac așa ca să mă mândresc că sunt moldovean.

Vreau să spun și cîtevai cuvinte despre unirea cu România. În 89 – 91 când au fost toate adunările naționale, când a fost putciul cela la Moscova, la trei de noapte ne-am sculat și ne-am dus la Chișinău, la toate astea am participat și nu m-am așteptat la ceea la ce-am ajuns...

Și la ce-am ajuns?...

Eu pot să spun la ce-am ajuns. Tatăl meu și-a făcut serviciul în armata română. Băieții mei ambii au învățat în România: unul lucrează în Chișinău, altul s-a însurat c-o româncă și a rămas acolo, au afacerea lor, să nu vorbesc într-un ceas rău - se descurcă. Părerea mea: de ce românii să nu trăiască în țara lor, iar noi în țara noastră, dac-așa istoria a făcut? Căci când îi căuta mai bine și românii sunt vinovați de ce-am pățit noi.

Cu ce-s vinovați românii?

Atunci oare tare-au luptat pentru noi? Ne-au lăsat și s-au dus... și atunci, și-n 1812 se putea ceva de făcut... ei bine, țările mari au un apetit mare, dar dacă s-a întâmplat așa și dacă noi suntem unde suntem, cu mentalitatea noastră... Deja i-am avut ca frate mai mare pe ruși, de ce ne-ar trebui acum un alt frate mai mare – românii? Căci dacă mergem cu ei acolo, oricum nu vom fi ca ei, vom rămâne deosebiți, eu asta simt că-s pățit.

Dar când au venit românii în 18 încoace tatăl spunea că a fost numit „țăran pucios, bolșevic, comunist”. De ce-ar trebui asta, noi avem țărișoara noastră, la noi trebuie să facem ca să fie bine. Crezi că tare mult a câștigat România că a intrat în Europa? Poate acuma s-a mai liniștit situația, căci cunosc că am cuscri acolo, da, pensiile-s mai mari, dar și un porc, dacă nu l-au tăiat cum trebuie (l-au stresat), n-au unde-l vinde (râde...).

Uite, eu ți-am spus părerea mea, Doamne ferește n-o afișez și n-o promovez... și nu din cauză că am frică, dar fiindcă nu vreau să torn apă la moara comuniștilor, căci pe ei îi urăsc și n-au ce vorbi de chestia asta!

Cu toate c-am avut întâlnire cu Voronin (liderul Partidului comuniștilor din Moldova – a.t.), probabil în 1999, când încă era în opoziție. Eu lucram la spital, multă vreme am lucrat acolo, tocmai ca pretutindeni nu dădeau salariile atuncea și am intrat în niște datorii că am făcut întreprindere individuală și-am cumpărat piese de schimb în valoare de 35 de mii pentru un aparat din Germania. Colaboram cu uzina „Medpribor” care se ducea și aducea și pentru a aduce comanda trebuia să fie de cel puțin cinci piese. Ei bine, am făcut contract, contractul l-am întărit la prefect, când trebuia să-mi achite banii, nu mi-i achită, nici salariu nu primeam, era vorba de vreo 74 de mii de lei să-mi plătească.

La Căușeni aveam mai mulți cunoscuți comuniști, căci am învățat la școala rusă. Și cineva mi-a zis că-mi dă numărul de telefon și să mă duc la Voronin. Acolo bătrâni, mai mult ruși... și secretara ceea îmi zice că dânsul îi primește pe toți.

Am stat...  destul de repede m-a ajuns rândul, am intrat la el când tocmai se revolta de o problemă. Dar eu am scris scurt și clar problema mea. Dânsul a citit-o și a rămas mulțumit de concizie și claritate. Și mi-a răspuns în rusă că poate doar să mă compătimească și că nu poate rezolva nimic.  Eu i-am replicat că n-am așteptat dânsul să-mi rezolve problema, dar să mă ajute doar să ajung la Braghiș în audiență. A stat dânsul și s-a gândit și a zis că ei din comisia parlamentară vor scrie... atunci la putere era Rândunica (simbolul electoral al președintelui Petru Lucinschi și a Partidului Democrat din Moldova – a.t.) și chestiunea d-stră se va rezolva. Și s-a hotărât, pân-într-un bănuț mi-au dat tot!

Dumnezeu să-l ierte pe Siloci Alexei (deputat PDM în 1998-2001 – a.t.), poate-ai auzit de dânsul, apoi eu jumătate de an am tot umblat la dânsul cu hârtiile astea ale mele și n-a hotărât nimic. Voronin a hotărât în cinci minute.

Îmi spun părerea mea: dacă Voronin n-ar fi fost comunist și ar fi fost moldovean, așa o personalitate n-ar fi stricat să fie la guvernare.

D-stră n-ați intrat în partid?

Nu. Pionier cred c-am fost. Iar înainte de armată am intrat în comsomol să-mi fie acolo mai ușor. Dar în partid, nici vorbă! Când am venit din armată, îmi construiam casa și am luat cu-n prieten al meu o jumătate de mașină de scânduri și am adus-o acasă, dar de la al doilea etaj de la KSO (Întreprindere de construcție – a.t.) au văzut, paznicul m-a cunoscut, dar nu m-au prins atuncea... A doua zi merg la serviciu, am plătit datoriile la cotizații pe zece luni, le-am comunicat că merg să învăț la Chișinău și am cerut carnetul de evidență și la Chișinău nu m-am mai pus la evidență, căci prin 65 era așa, mai liber, o dezmorțire...

D-le Ciobanu, vă mulțumesc frumos pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară Alexei Tulbure

Transcriere Nadine Chilianu

Interviu din 11 august 2012

Transcris 28 octombrie 2012 

Еще на темы: deportarea din rss moldoveneasca  1949  

Размещение комментария

:):(;):beee::biggrin::blum::blush::bo::boredom::cray::dirol::fool::good::lol::mocking::nea::pardon::rofl::scratch::secret::stop::unknw::yahoo::yes::ok:


Комментарии (0)

Эксклюзив&Переводы eNews

115 эпизодов «дела о миллиарде» 2010-2015г.г (политэкономический аспект)

Виссарион Чешуев, член Экономического Совета при Президенте Р. Молдова  ( cevismol @ gmail ....
3 октября 2017 в 20:47
1

Почему болгар становится все меньше?

  Image caption Сейчас в Болгарии живут около семи миллионов человек. К 2050 году их...
9 сентября 2017 в 19:34
1

Александр Слусарь: "Тэнасе решал для главного мафиози страны глобальные юридические вопросы"

Итак, у нас стало модно, когда ряд персонажей, причастных к захвату и разгрому страны, пытаются читать...
4 сентября 2017 в 9:18
2

Свежие статьи

«Проект Бэсеску». Кому выгодно участие экс-президента Румынии в молдавской предвыборной гонке

Бывший президент Румынии и почетный председатель «Партии национального единства» Траян Бэсеску активно...
10 октября 2017 в 10:51
3

В трех соснах северокорейского вопроса

Все таки не выдержал и решился написать об очередной заказухе, которую "протянули" наши политтехнологи...
3 октября 2017 в 7:16
1

"Воздушный" инцидент между Румынией и Россией. В чем суть?

Уже месяц с лишним  не утихает скандал вокруг запрета на перелет через воздушное пространство Румынии...
2 октября 2017 в 7:19
0