Вход

Логин

Пароль

Восстановить пароль

Информация

Информация

Ошибка

Регистрация Вход

Deportari din RSS Moldoveneasca, anul 1949: Maria Vasile Tănăsescu (Purcel ), a.n. 1936, s. Hirova, r-l Călăraș

Автор: vovan
23 июня 2017 в 13:42
Комментарии: 0

Maria Vasile Tănăsescu (Purcel ), a.n. 1936, s. Hirova, r-l Călăraș.

 

Povestiți vă rog despre familia dumneavoastră.

M-am născut în anul 1936 aici, în satul Hirova. Tatăl meu, Purcel Vasile Nicolae, era primul gospodar în sat.

Mi-ați spus anterior că tatăl dumneavoastră a participat în Primul Război Mondial.

Da, i s-au acordat și medalii de merit, dar i-au fost luate când a fost judecat, însă nu știa cauza. Mama, Djavelia Elizaveta Vasile, a fost gospodină în sat. Bunelului Vasile, din partea mamei i se spunea Venetic, pentru că a fost soldat, trimis din Grecia de armată. Avea un rang înalt în armată și a fost trimis în Moldova.

În care armată lupta el?

Nu pot să spun precis, dar îmi pare că cu Niculai. El era moldovean, trimis din Grecia încoace. Bunelul Kolea (tata tate-i), dacă era venit și nu era gospodar cum erau atunci mazîli, nu i-a plăcut deodată de mama, că era din oameni măgioși (?). Când a văzut că mama e gospodină bună, i-a spus roscopeg (?). Mama cea mai vrednică femeie de pe lume a fost.

Numele de familie Djavelia nu-i nume moldovenesc. Vom căuta prin arhive și poate vom găsi…

El este, l-a găsit un nepot în cărțile bisericești cu istoria tuturor documentelor despre oamenii din sat. Documentele nu știu unde sunt, poate in bibliotecă, sau în arhive.

Cîți copii erați în familie?

Am fost 12 frați și surori, dar am rămas numai 6 în anul 1940, când am pornit în România pentru că tata avea un frate la București. Mama o săptămână a copt învârtită, cozonac, pesmeți, dacă ne duceam cu 6 copii. Soția fratelui, Vergina, era artistă balerină, și nu prea știa să facă nimic, iar el era inspector pe beciurile de vin, unul dintre cei doi din toată România. Când Vergina venea la noi, mama avea două vaci, porci, curci, gâște, o fermă întreagă. Din această cauză bunelului Nicolae îi plăcea de dânsa că era bună gospodină, rămasă cu 6 copii și 20 de hectare de pământ, și de toate a avut grijă cu ajutorul nostru, dar ea totul a condus.

Și totuși ați ajuns în România?

N-am ajuns. Am mers doar până la râul Cula nu departe de Onițcani. Tata acolo la Onițcani a fost când au fost împușcați ”jidanii” ceia, și copilașul acela răcnea pe deasupra că vrea apă. Umbla pe deasupra morților…

Vom vorbi și despre asta. Vorbiți despre 1941?

Atunci s-au împușcat ”jidanii”?

Să vorbim pe rând. În anul 1940 n-ați ajuns pentru că v-au oprit drumul sau au venit mai repede sovieticii?

N-a vrut mama să treacă în România. Cum să meargă cu 6 copii, și ei doi la Vergina? Ei au crezut că se duc dar la hotar le-au ieșit înainte și copiii care se duceau la școală, și românii toți le intrau în voie moldovenilor care se duc încolo. Dar mama n-a vrut să meargă încolo că cumnata ei era artistă, care n-avea copil, n-avea nimic, și ce să facă la dânsa, la Vergina?

Vergina… Virginia cred că o chema.

Noi îi spuneam Vergina. Și nici nu prea o vedeam pe mătușa Vergina, că ea era acolo, și noi eram cu necazurile noastre, pe tata l-au ridicat, mama se ducea încălțată și când venea înapoi i se rupeau papucii cât mergea pe jos. Odată s-a dus, nu era frig, dar când s-a întors era frig deja, că mergea săptămâni, nu o zi, două. Și când se întorcea, a înghețat, venea julită de gheață, călca și se julea la tălpi.

Atunci n-ați ajuns, v-ați întors, dar spuneați că erați 12 copii dar ați rămas numai 6.

Au murit, de mititei. Pe unul îl dădeam eu în scrânciob și a căzut. L-am dat prea tare, a căzut și a murit pe loc. Așa s-a întâmplat. Pe altul l-a ucis mina (exploziv – a.t.). Mama era închisă la primărie ca să dea postavka, nu destul că a dat pentru 20.

Dar în ce an ați dat voi postavka?

Când am venit de la evacuare, și după asta, în 1945, după război deja. Atunci eram în Sângerei, când a venit tata, el a fugit de la front și a spus : ”Cum să șed eu singur să-mi păzesc sufletul când tu ai rămas cu 6 copii”.  Bunelul Vasile a murit pe vremea ceea, i-au făcut sicriu prea mic, și i-au tăiat picioarele, și l-au îngropat, dar mama nici n-a știut.

Asta a fost în timpul războiului?

Când ne-au evacuat în Sângerei.

Doamna Maria, haideți pe rând să le luăm. În 1940, când au venit sovieticii, tata a fugit sau ce-a făcut el?

El s-a pornit cu toată familia. Când a vrut să treacă Cula, mama n-a vrut și tata s-a dus înainte, și ea i-a spus ' Poate ție nu-ți vor face nimic.' Tata s-a dus singur, și pe vremea frontului el a trecut inapoi.

A trecut cu românii înapoi?

N-a trecut cu românii, a fugit printre front. A venit singur, de capul lui, când era războiul.

Spuneți-mi, războiul a început în iunie 1941, dar spuneați de evrei că au fost împușcați aici, în sat, că trăiau mulți evrei în sat.

Nu doar aici, trăiau în mai multe sate.

Dar i-au luat de aici, da?

I-au luat din trei sate, patru poate, și i-au îngrămădit la Cula acolo unde i-au…

Cula? Dar unde-i Cula?

Cula e între Onișcani și Hirova.

Asta e peste trasă încolo?

Peste trasă.

Încolo i-au împușcat sau pe partea astălaltă i-au dus?

I-au împușcat pe Dealul Onișcanilor. Tata venea de la Călărași, și când venea, nu știa că ”jidanii ” sunt împușcați acolo, și trecând pe lângă movila ceea de ”jidani”, câți ar fi fost acolo Dumnezeu știe.

Dar era movilă acolo sau săpase groapă?

Nu era săpată, era o lăsătură, un hârtop. Și pe deasupra morților ceea era un copilaș, plângea că vrea apă. Tata a luat o frunză de bostan, și s-a dus să-i ducă copilului apă, și au împușcat, nu l-au împușcat dar aveau să-l împuște.

Era pază acolo?

Cine știe, nu știu de era pază sau…

Au împușcat pentru faptul că vrea să-i dea apă copilului?

Da, și a venit acasă înspăimântat, eu nu știu, că mi-a povestit mama despre cum a fost să fie împușcat, și a spus ” Dacă n-am avut noroc să trăim ca lumea, n-am mai trăit de-atunci încoace, am avut numai chinuri și necazuri.”

De-atunci de când au fost împușcați evreii?

Da, de atunci ba când să ne ducem în România am distrus tot ce-am avut. Mama cu tata atunci au îngropat poloboacele în casa cea mare, că nu puteam să luăm toate lucrurile.

Ați făcut asta după război, sau când?

Când era să ne ridicăm în România. Au îngropat lucrurile că erau oameni gospodari și aveau lucruri bune. Pe vremea postăvcii nu dădeam grâul la mașină, dar îl băteam în casă, așa mititei cu bățul, scuturam grâul. Când am dat postavka, puțin pământ era acolo.

Aș vrea să ne mai întoarcem puțin la povestirea cu evreii. Dumneavoastră personal, îi țineți minte pe evrei în sat? Cine erau, cu ce se ocupau?

Nu, numai patru ani aveam.

Dar părinții nu vă povesteau despre ei?

Mi-au povestit numai asta, altceva nu mi-au mai povestit.

Dar cine i-a adunat de aici din sat?

Nemții mă gândesc, dar precis nu știu.

Dar oamenii din sat n-au participat în tot procesul acesta?

Au fost oameni din sat care au chinuit ”jidanii”. Era aici un om, la vale trăia, puțin îl țin minte pe el, a spus că a luat un copilaș de picioare și l-a trântit cu capul de copac. Nebuni de oameni ce erau. Da ce să spun că spun de mama, când a dat postavka, au pus-o să dea și pentru primar. Ea n-a vrut și au ținut-o închisă în primărie. Aveam un frate de 19 ani și s-a dus să aducă fân pentru animale, dar pe tata deja îl judecaseră, și s-a dus de acasă când mama era închisă în primărie, a auzit mina bufnind, dintr-o dată a răcnit și toți s-au ferit, nimeni n-a mai vrut să știe cum păzește, spune ” Acesta-i băiatul meu!”. Mergând pe drum s-a întâlnit cu fratele ei și a început și el a răcni că i-a fost ucis băiatul, nu l-a ucis, dar l-a crăcuit (?) ca pe curechi schijele, și bou, și car, tot a sfărâmat. Un bou a rămas calic, și l-au înmormântat pe boul acela că era deja după foame.

Asta un frate de-a dumneavoastră?

Un frate de-a mamei, un moș.

A murit?

Fratele meu, da.

Spuneți, vă rog, dna Maria, tata unde era în timpul războiului? Era cu dumneavoastră, aici?

În România.

În timpul războiului a fugit în România?

Da. Mama s-a întors înapoi cu 6 copii, dar el s-a dus în România.

Dar pe urmă s-a întors, ați spus că s-a întors.

Pe vremea frontului, el a fugit pentru front, și când a revenit mama spunea ”Cum Vasea, ce-ai făcut?”, iar el spunea ”Lizuțica, cum Lizuța m-am dus eu să-mi păzesc eu sufletul singur, când tu ai rămas cu 6 copii, și cât necaz.” 

A mai fost pe vremea frontului că au împușcat și a venit un locotenent rus. Dar noi aveam de frământat, și să coacem, și se pornea, că așa se pornește războiul, îndată. Mergeam noi, aveam noroc că mai la deal de casă era un dâmb, și săream pe fereastră și ne duceam în beci. Aveam un beci că toată mahala venea, beci bun. Ne duceam în beci, și dacă nu știam rusește, noi i-am făcut chip ca să meargă și el. Și așa și așa ne-a chinuit, să-l mai găsim și în beci cu noi. El a înțeles, dacă noi nu știam rusește, el prin chipuri, plângea că i-au împușcat un prieten în mahala în grădină, și el a venit la noi. Am pus, că aveam un cafelnic de vin și posmagi de aceia care erau pregătiți de atunci, noi ne-am dus în beci și i-am făcut și lui chip să meargă, dar el nu s-a priceput. Aveam casa cu cerdac împrejur cum era înainte, și de-avea să meargă de la deal de casă, n-avea să fie împușcat, dar s-a dus la vale, și când a ieșit din dosul casei, l-au împușcat.

După ce-a stat războiul, au venit nemții, că așa mergea: când nemții, când rușii. Unii nemți ne dădeau bomboane, dar ni se spunea să nu luăm nici bomboane, nici creioane, mai pe scurt pentru copii. Când s-au dus nemții, au venit rușii, și când au găsit locotenentul acela împușcat acolo, în coridor deja, se aninau de fratele meu de 19 ani și de mama. Au luat și l-au bătut pe frate, l-au dus într-o cuhne deoparte, și l-au bătut să stea mama să se uite, rușii. Apoi i-au dat drumul fratelui, că toți, și ruși sunt oameni răi și buni. Unul cu cămeșiucă neagră s-a dezbrăcat și l-a îmbrăcat că era vânăt, ucis tare, și plângea. Unul din soldații ceia l-a îmbrăcat și plângea. Deja pe mama o băteau. Fratelui i-au dat drumul dar pe mama o băteau pentru că l-au găsit pe acela mort, dar mama nu știa nimic. I-au dat drumul și mamei, iar acela care s-a dezbrăcat de cămașă, plângea pentru mama și pentru frate.

Am înțeles. Spuneați că tata a fost ridicat de sovietici, de ruși, sau cum, tatăl dumneavoastră?

Tata n-a ajuns la judecată, el a murit în 1947.

 În 1947 a murit unde? În sat sau în România?

Nu în România, la Chișinău în pușcărie.

El a fost arestat?

După ce a venit din România, două săptămâni a stat și a mai cosit, ce-a mai făcut acolo, și apoi au venit și l-au arestat.

Aceasta în ce an a fost?

În 1945.

L-au arestat și a murit în pușcărie la Chișinău în 1947. Dar pentru ce l-au arestat?

Culaci, de ce… au avut o pricină dar nu știe care. Tata spunea că nu-l întreabă nimic despre ce am avut noi. M-a întrebat tot satul ceva, iar mama se ducea așa, pe foame. Dar noi foame n-am dus.

Foamea în sat a fost grea? Mulți au murit? Cum a fost pe timpul foamei aici?

Grea a fost, au murit care… nu știu. Parcă toată lumea a fost, mama vă spuneam că era foarte vrednică. În borțile celea unde a îngropat poloboacele, a îngropat vin. Grâul l-am bătut cu mâinile așa: de două ori pe degete și o dată în grâu. Așa băteam, și așa am scuturat, și am scuturat toane, și am avut de rezervă, dar am mâncat pe ascuns.

A vrut unul să ne împuște, nu, să ne dea o mină pe fereastră, dar n-a putut că aveam un câine mare, câinele acela ne-a bocit când ne-au ridicat ca pe mort. Așa un câine am avut că nu putea intra în ogradă nimeni dacă nu-l opream noi, Lupul îi ziceam. N-a putut, și a vrut să meargă să ia o mină din Cula, de aici de unde avem noi, mai pe scurt unde-s șesurile . A vrut să scoată mina, s-o arunce pe fereastră și să ne ia pâinea. Dar când lua mina, s-a ucis el acolo.

Deci dumneavoastră n-ați suferit foame, ați rămas toți vii, dar prin sat au murit de foame?

Da. Ce lucruri am pierdut pe vremea când ne-au ridicat, apoi am căpătat un covor de-ți era drag să te uiți la el, și o căldare de grâu. Și pânză cum era atunci tot, mama a strâns pe foamete tot înapoi. Când ne-au ridicat deja în 1949, iar am pierdut tot.

Atunci când v-ați pornit în România ați dat lucruri prin sat sau cum?

N-am dat atunci, am îngropat în casa cea mare. Toată casa cea mare era îngropată cu poloboace.

Spuneați de covor, ați dat o căldare de grâu și ați primit un covor?

Pe foame, nu ne dădeau nimic.

Dar oamenii nu făceau schimb?

Da, dacă avea nevoie de pâine, venea și dădea ce îi era mai bun în suflet. Și covorul acela, nu știu de ce, îl memorizez mai bine decât alte lucruri.

Iar în 1949?

În 1949 iar am pierdut tot. Numai ne-am dus cu haina de pe noi. Nimic n-am avut.

Dar cine erați în 1949? Pe cine i-a ridicat? Pe mama?

Mama și cei 6 copii care ne porneam în România.

Dar acela care a explodat pe mină nu era dintre acei 6?

Dintre acei, dar s-a întâmplat după asta.

Păi mina a explodat, după foame, în 1947, 1948, și în 1949 v-au ridicat?

În 1949 ne-a ridicat Mongolia, dar când ne-au evacuat, atunci am venit înapoi și atunci l-a ucis mina.

Dar când v-au ridicat în 1949 pentru Mongolia, câți erați?

Trei. Mama și trei copii.

Dar ceilalți doi copii unde erau? S-au căsătorit?

S-a însurat și s-a măritat. Ei erau aparte deja.

Erați dumneavoastră, mama, și cine mai era?

Sora, care este încă, Natalia, și un frate mort, deja doi ani are. Lucra la Cricova, la vinărie.

Sora e măritată cu Bunu, Anton Bunu?

Da.

Dar pe frate cum îl chema și din ce an e el?

Niculai îl cheamă. E din 1942.

Iar sora din 1933?

Da, din 1933. Dar de unde știți?

Am mai vorbit cu cineva și mi-au spus că au fost ridicați al de Bunu in 1949. Sora ține minte mai multe despre aceste evenimente, despre evrei?

Nu cred să știe mai multe dar ea este un pic mai mare și poate cunoaște mai multe decât mine.

Unde ea stă? Aici în mahala?

Nu. În centru, pe lângă primărie. Unde a fost primăria mai înainte, mergi de acolo la deal.

Unde-i monumentul ostașilor căzuți? Unde acum e biblioteca satului, era mai înainte primăria?

Acum e primăria acolo. Atunci acolo era biroul sovhozului.

Am înțeles. V-au ridicat în 1949, și unde v-au dus?

În 1949 ne-au dus deja în Buryat - Mongolia. Am mers cu o femeie care a născut chiar atunci. A născut, au ridicat-o, 52 de familii erau în vagonul acela.

Când v-au ridicat din casă nu v-au informat unde vă duc?

Nu. Ne-am urcat în mașină și ne-au dus.

Spuneați că n-ați luat nimic cu dumneavoastră?

N-am luat nimic. Un covor și o plapumă veche a aruncat-o fina mamei în mașină, la și un braț de ceapă de la deal de casă, că ce să faci cu ceapa? Mergeam prin sat, și ne-au dat făină, de toate, o femeie peste gard ne-a dat, tare bună la suflet era. A pus în ceaun să facă jumere, și alți mahalagii au luat ceaunul și carnea, iar noi am rămas cu nimic. O familie cu șase băieți, aveau grâu, făină, putină de brânză, putină de jumere. Noi  24 de purcei aveam, 30 de oi, două vaci, dar ne-am dus cu nimic, tot a rămas.

Nu v-au dat voie să luați lucruri cu voi?

Ne-au dat voie, dar a venit un om dus sat și ne-a spus ” Liza, cine o să-ți ridice matale atâtea cât pui mata?” Noi am pus saci de făină, de pâine, avea să iasă greutatea de zece tone. Gospodărie puternică a fost, dar n-am luat nimic, nu avea cine duce tot, căci eram toți copiii încă mici, și mama a lăsat tot.

De la ce gară v-ați pornit?

De la Bălți. Când ne-am urcat în vagon, văd că mai arată câte odată dar nu-i nimic corect, că arată oamenii slabi, dar oamenii nu erau slabi, erau de acasă.

Când ne-am urcat în vagoane în Bălți, lumea răcnea, dar mai mult mama că avea un glas puternic, ne lua pe toți trei lângă dânsa și răcnea. Cât am mers pe drum, ne dădeau voie afară o data în sutkă, iar vagoanele erau de-acelea pentru vite. O femeie n-a avut nevoie când ne-au dat drumul, și a făcut într-o cârpă, a aruncat peste fereastră, și a nimerit pe umărul unui soldat care ne păzea. De atunci ne-au ținut închiși trei sutci, de fel nu ne dădeau drumul din vagon. Cum ne țineau închiși, n-aveam nevoie de nimic, dacă eram toți flămânzi. Am mers așa închiși pînă la orașul Irkutsk, unde ne-au dat voie să ne spălăm. Am mers o lună întreagă, nespălați, vreme de vara.

Spuneam de femeia aceea care a născut. Chiar atunci au luat-o, cu copil mic, stătea și nu spunea nimic, nespălată, neîngrijită. Ne dădea drumul o data în sutkă pentru nevoi, și poate atunci nu-ți era nevoie, nevoia venea apoi.

Ne-au dus la baie, acolo au dat cercurile pe care să punem hainele, dar toți spuneau că vor face săpun din noi. Mama luase cercuri și pentru noi, copiii, pentru alți părinți, și ne luase pe toți trei și iar a început să răcnească. Ne-au luat cu forța și au început să ne despartă, femeile, bărbații, copiii aparte. Mama nici nu s-a băit ca lumea deoarece răcnea că vor să facă săpun din noi. După ce ne-am băit, mama ne-a văzut și a alergat repede la noi. Ne-a cuprins și ne-a spus ”Cred că am scăpat de săpun, mergem înainte!”

Când am ajuns la Baikal, mergea trenul pe apă. Iar s-au început răcnete c-au să ne înece.

Era frica că vor face ceva rău cu voi?

Da, dar a mers, și nimic nu s-a întâmplat.

Când ați ajuns acolo?

Da, vă spun de-atunci când am ajuns acolo. Noi, celelalte familii, care puteau lucra, mâncam dimineața, și nu mai puteam sta în camera aceea. Mama mea se ducea acolo unde era femeia care născuse și spunea ”Ce-i Catinco cu tine? Tu stai și nu spui nimic, și noi ne necăjim, și tu.” Ea stătea întro cameră cu alte patru femei. Când ea și-a ridicat oghealul, ea înota.

Îi curgea sânge?

Da, păi numai ce născuse. Copilul stătea pe pieptul ei și sugea.

Ea a născut în Moldova sau acolo?

Vă spun că născuse acasă, și chiar atunci au luat-o. Ea, săraca sângera, că nu era nici pat, nu avea nimic…

Ea a trait, a scăpat cu viață?

Păi vă spun. Când mama a văzut ce-a pățit, îi spune ”Catinca, ce-i cu tine, fată? Ai tăi s-au dus la doctor, să-l cheme. Când a luat-o, a murit. Dar nu știu ce s-a întâmplat cu copilul. Am întrebat-o pe sora mea ”Ce-i cu Teleșcu?”, și nu știa. Era copilașul frumușel, numai călca cu tălpile întoarse. Acum spun că ori toți îl văd și e vai de mine, ori nu știu ce mai poate fi cu el…

Posibil l-au dus prin internate sau orfelinate. Dacă era născut atunci de unde să-și știe familia?

Dacă era născut atunci. Teleșcu era.

I-ar fi spus cineva că e Teleșcu, sau i-au pus altă familie…

Poate l-au chemat la fel ca pe mama lui.

Dumneavoastră unde ați nimerit când v-au dus în Buryat-Mongolia?

Buryat-Mongolia, republica autonomă.

În ce localitate?

Onohoiskii raion, Ulan-Udă.  În satul Onohoi  era uzină, stația unde era uzina se numea Dlinîi.

 Uzina de lemne era?

Da, prelucrarea lemnului. Lucra pe apă.  Prin pădure trecea un râu Uda, pe apă dădeam drumul lemnelor de acolo, și le prindeau aici la uzină, în vagoane le puneau. Cumnatul meu, Bunu, era brigadir, nu era loc pentru vagoane, și el făcea coturi să poată merge transportorul și să nu-l oprească, pentru că lemnul nu se putea duce nicăieri, de acolo i-ai dat drumul, dar dacă aici nimeni nu-l prinde.

Spuneți-mi, cum ați trait acolo?

Pe drum. Vă spuneam că 5-6 familii, într-o camera în barace. Dar în baracele acelea fusese japonezi, ca noi, prizonieri.

Doar în primul an ați stat în barac?

În toți anii, numai că ne-au mai rărit. Nu mai stăteam atâtea familii, doar câte una în cameră. Dar se răriseră că murise. Femeia aceea a murit, și încă una mai bătrână tot, și am rămas numai două familii. Apoi pe ceilalți i-au mutat și am rămas numai noi.

Ați stat până la sfârșit, opt ani, în camera aceea?

Da, opt ani am stat.

Dar dumneavostră n-ați construit casă? Vă trebuiau bărbați pentru astfel de muncă?

Nu mai făceau bărbații case pentru dânșii. Făceau doar pentru vânzare. Oamenii din Mândrești, îmi pare că nici n-au mai venit înapoi pentru că au început să-și construiască casa la Roșu, și au trăit bine. Casele acolo se făceau cu mușchi între drugi, și probabil se dădeau cu lut, dar moldovenii au început să facă drancă cu lut, ferțuit binișor, apoi femeile dădeau cu var, și făceau case care se vindeau bine! Erau prețuite, pentru că dacă intrai în casă și era întuneric, cu pereții de lemn goi, se vedea diferența când intrai într-o casă cu pereții albi, dați cu var, de ți se luminau ochii. Erau o babă și un moșneag care socoteau toate ce se întâmplau, dar când trebuia de ferțuit, erau meșteri buni. Baba a trăit, și s-a întors acasă.

Spuneați că mama lucra la uzina de prelucrat lemne?

Nu, ea lucra acolo unde se prindea lemnul de pe apă și se punea pe tăvi. După ce mama s-a calicit, noi încărcam șpale (traverse – a.t.)  de pe liniile de tren. Mama lucra împreună cu o femeie care cunoștea mai bine munca. O dată, ea a mers mai înainte, dar mama nu știa dacă trebuia să meargă sau nu. Pe trasă, ea s-a întors pe loc, n-a putut ține șpala, și i-a căzut peste gură. Barba îi era dezbârnată de tot.

La mama?

Da, la mama, pentru că ea mergea din urmă. Femeia care mergea înainte, a cotit, dar trebuia să meargă puțin mai înainte, și a căzut de pe trap, și traversa i-a dat peste gură. După cazul acesta mama nu mai lucra.

Am spus că sunt oameni diferiți. Era un comandant rus, care era ca un președinte pentru toți, iar noi ne-am dus la el pentru a ne jelui că nu avem ce mânca.

Dumneavoastră ce vârstă aveați atunci?

14 ani. Mama a mers atunci la birou pentru a se jelui, și ne-au scris cu un an mai mare. Am lucrat la un departament de scândurele pentru cutii. Am lucrat până când am putut lucra la efort mai mare.

Ați spus că nu aveți ce mânca și ce-au făcut ei?

Ne-au ridicat vârsta cu un an pentru ca să ne poată lua la lucru.

Și ați început voi deja să lucrați. Dumneavoastră aveați 14 ani, dar fratele câți ani avea?

De frate nu știu. Sora era mai mare, dar fratele era de grădiniță.

Școală n-ați mai făcut în Siberia?

Nu.

Dar aici, când v-ați întors?

Când am venit înapoi m-am măritat, n-am mai mers la școală.

Dar până la deportare?

Am învățat trei clase.

La români ați învățat?

Da.

Iar la sovietici n-ați mai învățat deloc?

Am învățat, dar s-a început chinuiala aceasta… Am învățat trei clase și pot vorbi. Între ridicare și război am învățat.

Trei ani la români, și trei ani la sovietici?

La sovietici numai.

Dar la români, în timpul războiului? Erați prea mică atunci.

Da, nu puteam încă învăța.

Ați învățat în limba rusă sau în limba moldovenească?

În limba moldovenească, nici acum nu se învață limba rusă. Nu era școală rusă, doar moldovenească.

Apoi ați început să lucrați la cutii. Iar sora dumneavoastră unde lucra?

Pentru sora mai mare tot nu era mult de lucru, dar soțul ei era bigadir la lemnele care se prindeau pe apă, iar ea le măsura lungimea și grosimea. Nu-i dădea salariu, după ce au luat-o în brigadă, au luat-o de tot și s-a căsătorit. El avea femeie cu un copil acasă, și a fugit.

Când lucra mama la traverse, nu aveam încălțăminte. O dată în iarnă, aducea mama ciuboțele, cum erau atunci ghete lungi, cu șireturi. S-a încălțat mama cu acelea, pentru că nu avea altceva, și a plecat la lucru. Pe deasupra ghetelor avea și cojoc, pentru ca să nu înghețe. Până unde era cojocul, n-a înghețat, dar unde erau ghetele a înghețat foarte tare. Când a venit înapoi acasă, nu se putea descălța. Până când s-a încălzit, s-a descălțat, dar împreună cu carnea de pe picioare, într-așa fel încât au rămas doar unghiile și oasele. Niciodată n-am auzit-o să spună că o dureau picioarele. Peste timp, i-a crescut carnea înapoi, a luptat și a mai trăit până la 82 de ani. Era foarte vrednică.

 Ce fel de oameni mai erau pe acolo?

Erau ruși, mongoli, tătari, erau multe nații, dar între noi era un evreu  din Telenești, nu știu ce s-a întâmplat cu el, pentru că era bătrân. Noi eram vai de capul nostru, iar el ne-a ajutat cu bani până la ultimul salariu. El ne dădea bani, noi îi primeam, îi întorceam până și ultimul ban înapoi, și apoi iar împrumutam. Până în ultima clipă nu ne lua datorii. El locuia singur și era bătrân dar avea bani. La urmă ne-a dat banii lui nouă, pentru că noi o duceam greu.

Era și el deportat?

Da, era și el ridicat.

Dar ce lucra?

Lucra la uzină, dar nu știu ce lucru avea.

Nu țineți minte cum îl chema?

Aron, dar nu-i țin minte familia. Sora mea mai mare poate cunoaște, pentru că ea ține minte mai bine.

Cu localnicii vă împăcați?

Nu erau probleme. Bureații care veneau, parcă erau și mai blânzi. Ne aduceau lapte, mâncare.

Ce fel de lucru mai era în afară de prelucrarea lemnului?

Era kolhoz. După ce opream lemnul, ne duceam să ajutăm în altă parte.

Vă plăteau pentru aceasta?

Da, ne dădeau bani.

Magazine erau?

Erau. De unde să ne mai luăm mâncarea? La ora 3 de noapte mă duceam la magazin, pentru că atunci când venea pâinea, toți se suiau pe deasupra, și eu nu ajungeam nimic. Era rând mare, deoarece populația era mare, iar norma de pâine nu era îndeajuns de mare pentru toți.

Altă dată, fereastra de la magazin era prea înaltă și eu nu ajungeam. Când au venit deja toți, un băiat Bogdan m-a ridicat pe umeri, și a rămas numai cât să țin în mână pâine.

Sora mea mai mare era la lucru, și când s-a întors, iar nu mai era pâine. Lumea s-a înmulțit, dar pâinea tot atâta a rămas, pentru că nu puteai să coci acasă. Dar unii moldoveni și-au făcut cuptoare, și au început să coacă pâine.

De unde luau făină?

Era la magazin.

Dumneavoastră tot ați copt?

Da, ne-am construit cuptor, și am copt.

Localnicii tot coceau?

Nu, ei nu știau să coacă, dar nici să facă cuptoare. În fața baracului erau atâtea cuptoare câte erau familii.

Acolo erau păduri?

Da.

Vara culegeați ciuperci, mure prin pădure?

Acolo nu creșteau nici mure și nici ciuperci. Creșteau numai coacăză și afine.

Localnicii ce mâncare pregăteau?

Tot aceea ce mâncam și noi. Era doar magazin, nu erau livezi.

Dar grădini pe lângă barace nu făcea nimeni?

Nu era pământ pentru grădină când erau patru familii într-un barac.

N-ați avut loturi să creșteți ceva?

Nu.

Am mai vorbit cu alții și spuneau că aveau loturi.

Păi aceasta era în Kurgan. Oamenii din Călărași au fost ridicați în Kurgan, iar noi am fost ridicați în Buryatia.

Când v-ați întors înapoi în sat?

Nu ne-am întors toți odată cum ne-am dus, dar pe rând. Sora s-a întors mai târziu, după un an.

Dumneavoastră în ce an v-ați întors încoace?

În 1957, iar sora în 1958.

Când v-ați întors, casa era confiscată?

Când ne-am întors nu ne mai primeau nici în sat. Cumnatul meu, ne-a luat cu el și ne-a dus la Chișinău. Noi nu știam deloc orașul, dar nici el cred că nu-l știa. Cu el am fost și la Grosu în cabinet.

Grosu mai târziu era, sau nu?

Atunci îmi pare că, la Grosu am fost. Mai întâi la el am fost, și nu s-a rezolvat nimic. Am mers apoi la Ministerul Afacerilor Interne. Acolo era o cameră lungă, și în mijloc o masă tot lungă. Stăteau mai mulți băieți tineri, soldați. De fiecare dată când doream să spun ceva, începeam să plâng. Cât plângeam, ei toți stăteau în jurul meu. Nu m-au întrebat de ce plâng, dar mi-au dat o foaie care am dat-o în sat la primar, și de atunci nu ne-au mai alungat, dar nici casa nu ne-au dat-o.

Unde trăiți acum nu e casa voastră?

Nu, 8 case s-au făcut în locul acela. O vară de-a tatei trăia aici, și un văr de-a lui tata trăia în camera unde e băiatul acum, iar în locul lor acum trăim noi.

Aici în sat la kolhoz ați lucrat?

Da, am fotografii de când făceau cabinete la sovhoz, la vystovkă (expoziție-a.t.).

Din Siberia fotografii n-aveți?

Mi-au mai luat, pentru că au mai fost și alții.

Lăsați, pe urmă ne vom uita. Nu le iau, doar le fotografiez. Când v-ați căsătorit?

În 1960, cu un băiat din sat.

Soțul dumneavoastră mai este în viață?

Este! E voinic el. Acum e dus la cules.

Câți copii aveți?

Patru: două fete și doi băieți, 24 de nepoți și strănepoți.

După ridicare, mama s-a întors împreună cu dumneavoastră și a trăit până la 82 de ani…

Și-a făcut o kuhnișoară pe locul părinților ei, și a mai trăit mulți ani. A muncit până la adânci bătrânețe. Chiar mă gândeam cât a lucrat ea: o durea capul, dar n-am văzut-o să stea în pat. A stat în pat numai două săptămâni, înainte de moarte. Era frig atunci și făcusem focul, iar mama nu știu cum a dat colțul oghealului pe plită, pentru că era lejanka lângă plită. S-a aprins, și dintr-aceea s-a dus…

Dna  Maria, dacă vă uitați înapoi, viața era grea din toate punctele de vedere, dar ani fericiți au fost în viața dumneavoastră sau nu? Când v-a fost cel mai bine?

N-au fost. De când ne-am trezit noi aici, n-a fost viață fericită. Am avut numai înainte de 1940. Atunci țin minte cum tata și mama se sculau duminică dimineața, ne lăsau să dormim și se duceau la biserică. Mama ne pregătea îmbrăcămintea, dar tata se ducea la animale. Când veneau de la biserică, mereu erau cu mătuși, mahalagii, și noi știam că trebuie să facem curat în casă, să nu fie murdărie, pentru că vin mama cu tata și cu neamuri.

Atunci le-a fost lor fericirea, dar de atunci, după 1940, n-au avut nici un pic de fericire. Pe tata l-au luat, pe frate l-a ucis mina, mama a fost chinul lui Hristos, numai n-a fost bătută în ținte. A fost o mamă vrednică, de câte ori mă gândesc cum de a luptat ea cu atâtea necazuri, și a trăit 82 de ani. Era o femeie dăscăliță, de seama ei, și ea deloc nu lucra, doar stătea la umbră, în casă, îi spunea bărbatului ce-i trebuia, și a murit cu mult mai devreme decât mama.

Păi dacă stai pe loc, mori mai repede.

Corect. Mama a muncit, ne-a lăsat și nouă porunca bună, că ridicam sacul de 100 de kilograme ca la fermă. Puneam sacul în spate și turnam prin treuce. Aveam un ajutor din sat, dar ea nici căldarea n-o lua, și îmi era ciudă că eu duceam câte un sac dar ea nici o căldare nu putea duce. Se spune că dacă muncești mai puternic ești.

Cum vă pare viața acum?

Mă laud cu nepoții, cu strănepoții, cu copii pentru că mi-s gospodari.

Am spus că vi-i arăt, dar nu-i pot găsi. Mă duc să vă aduc fotografiile cu strănepoții.

Mulțumesc frumos. Haideți să ne oprim aici.

 

Interviu realizat la 23 septembrie 2016

Transcriere și redactare – 22 iunie 2017

 

 Interviu  - Alexei Tulbure

Transcriere și redactare literară – Xenia Tulbure

 

 

 

 

Размещение комментария

:):(;):beee::biggrin::blum::blush::bo::boredom::cray::dirol::fool::good::lol::mocking::nea::pardon::rofl::scratch::secret::stop::unknw::yahoo::yes::ok:


Комментарии (0)

Эксклюзив&Переводы eNews

Почему болгар становится все меньше?

  Image caption Сейчас в Болгарии живут около семи миллионов человек. К 2050 году их...
9 сентября 2017 в 19:34
1

Александр Слусарь: "Тэнасе решал для главного мафиози страны глобальные юридические вопросы"

Итак, у нас стало модно, когда ряд персонажей, причастных к захвату и разгрому страны, пытаются читать...
4 сентября 2017 в 9:18
2

Читая книгу Самсона Мадиевского: Мы встретились с Румынией на дороге Истории с двусторонним движением: Молдова, двигаясь в прошлое, Румыния – в будущее

Локализовать сегодняшнюю Молдову на хронологической шкале, обращенной в прошлое (деградируем, движемся...
29 августа 2017 в 20:42
0

Свежие статьи

«Сносили под покровом ночи. Утром на месте усадьбы уже были клумбы». Интервью с главой управления наследия минобразования и культуры

За 20 лет — с начала 1990-х годов до 2010-х в Кишиневе были разрушены или повреждены более четверти...
21 сентября 2017 в 9:45
0

Ткачук: За свое свинство Додону придется отвечать даже перед голосовавшим за него меньшинством

Публичные заявления занимающего должность президента Игоря Додона о том, что он представляет лишь христиан...
18 сентября 2017 в 21:01
1

Ренато Усатый: «Игорь Додон жалок»

Лидер «Нашей Партии» прокомментировал выступление Игоря Додона на  брифинге. «Игорь Додон жалок....
10 сентября 2017 в 19:07
2