Вход

Логин

Пароль

Восстановить пароль

Информация

Информация

Ошибка

Регистрация Вход

Deportarea din RSS Moldoveneasca, anul 1949: Grigoriță Ion Serghei, a.n. 1933, s. Cristești, com Iurceni, jud. Lăpușna (r-l Nisporeni)

Автор: vovan
4 июня 2017 в 18:10
Комментарии: 0

Grigoriță Ion Serghei, a.n. 1933, s. Cristești, com Iurceni, jud. Lăpușna (r-l Nisporeni)

 

Astăzi e 29 iulie 2012, noi continuăm interviurile din cadrul proiectului „Istoria orală” și vorbim cu-n om foarte interesant Grigoriță Ivan Sergheevici...

Ion Serghei...

Ion Serghei, (zâmbește) Ivan Sergheevici era înainte... acum Ion Serghei.

Ne-au botezat familia rușii la toată populația, pentru că pe noi când ne-au ridicat n-o avut nimeni nici un document la dânsul, oamenii au avut ce le-au dat de la primărie, adică sovietul sătesc, ce spisoc (listă) le-o dat, papca (dosarul) și cu familia... și gata. Și noi dac-am fost Grigoriță, rușii ne-o făcut Grigorița.

Ei de „ă” la capăt nu știau...

Și așa o mers pe documentație, și așa o mers și-n pașaport, și așa am venit din Siberia, și așa am rămas și eu, Grigorița până azi, și așa au primit și băieții mei, și acum băieții mei au probleme ca să primească un pașaport peste graniță... ș-apoi te duci și cauți „svidetelistvo o rojdenii” (certificat de naștere) la ZAGS (Oficiul Stării Civile). Aici la Nisporeni au deschis cartea de la biserică, de la Iurceni unde-am fost botezat, acolo-i scris cine te-o botezat, ce popă - așa se făcea. Și dacă ele erau rusoaice, acolo în carte era scris Grigoriță Ion, dar ele mi-au scris în adeverința de naștere tot Grigorița, și așa a fost – Grigoriță până azi.

D-le Grigoriță, spuneți-mi, vă rog, d-stră în ce an v-ați născut?

Eu m-am născut în 1933, la 14 noiembrie, în satul Cristești, comuna Iurceni în care intrau patru sate Iurceni, Cristești, Bolțun și Bursuc.

Ce puteți să ne spuneți despre familia d-stră?

Provin dintr-o familie de țărani, fără specialitate. Primăria era în Iurceni și nașul tatălui meu era primar pe toate satele astea. Și primăria avea în fiecare sat un delegat, un reprezentant al primăriei... Ei, și-n sat la noi era tatăl meu reprezentantul ista. Și avea o căsuță oarecare, căci atunci când veneau de la primărie din Iurceni cineva, se grămădeau acolo, la casa ceea. Și-l chemau pe tata, reprezentantul satului că iaca venea moșu Gheorghe, se jeluia că-i furau găinile, altul – că l-au bătut... Și venea șeful de post, că avea vreo șase jandarmi, era puternică ohrana, nu ca acum – un uceastkovâi și el nu știe nimic și nici ce trebuie să facă. Atunci se temeau de Doamne ferește de dânșii.

Și a lucrat tatăl meu până în 40 ca delegat, până au venit în 40 și ne-au ocupat. Dar eu țin minte tot, când au venit, cum au venit tancurile rusești în 40, eu țin minte tot, căci aveam deja 6 ani în 40, chiar 7, sunt din 33. În 41 cu șase zile înainte de a se începe războiul, la 12 iunie ei (autoritățile sovietice – a.t.) au început a afla că ceva o să fie și au început a evacua documentele secrete la Chișinău, ori în altă parte. Ei și, l-au luat și pe tata, l-au ridicat. Dar l-au ridicat cu tot cu căruță și încă pe unul din sat, de-amu-i mort. Și la Nisporeni deja era un grup mai mare, au făcut ei o coloană de căruțe și le-au încărcat cu valizele astea cu hârtie. Au ajuns ei la Micleușeni noaptea, noaptea a dat o ploaie și ei au intrat la o casă lângă șosea

Asta tatăl vă povestea?

Păi eu știu de această operație, fără să-mi fi povestit tatăl. Și la casa unde s-au oprit era doar femeia, că bărbatul ei era înrolat în armata română. Ea le-a dat de mâncare și băutură și tot convoiul cela de ofițeri (dacă erau vreo zece căruțe și fiecare căruță avea soldatul ei însoțitor) și ploaia era mare și ei s-au retras toți în casă, iar aeștea au rămas zgribuliți acolo sub un sarai. Iar femeia ceea știa limba rusă, deși și tatăl meu știa limba rusă, că el a învățat patru clase la ruși. El e din 1909, a învățat pe timpul țarului, a învățat patru clase și el știa că îi puneau să învețe limba rusă, vrei nu vrei prinzi vorbe...

Și femeia ceea a auzit că se începe războiul, probabil se auzea despre asta, cum așa să vină atâta tehnică la graniță și pentru ce? Ei (soldații – a.t.) au zis că se retrag și înapoi nu mai merg, iar oamenii ăștia merg până la gară și mai departe-s duși cu dânșii. Atunci femeia a venit și le-a spus... Tatăl meu dacă era oleacă mai umblat prin flecării din astea o prins firul și ce-o făcut el... dar ei tot au descărcat din căruțe și au dus tot în case că ploua. Ei n-aveau brezenturi gata, ca de ploaie, ei au crezut c-au să ajungă pân-în seară la Bucovăț și acolo au să le încarce în vagoane și... treaba lor.

Deci tatăl a auzit și o prins firul și îndată cum ploua a legat talgere la căruță, că aveam căruță nouă și toca și-o legat talgerele cu fân ca să nu se audă, și, de aici, ploua, și în cinci minute el o ieșit din Micleușeni, pe deal lângă el este Huzum, un sat de țigani și a fugit pe-acolo, căci acolo este deja drumul care merge de la Iurceni spre Lozova, acolo, mai departe, e pădurea Banciului, o pădure mare. O intrat în pădure și acolo s-o dus. A stat acolo două săptămâni și s-a început războiul. Ce-o mâncat acolo ..., mă rog, era luna iunie și mai găsești prin pădure câte ceva.

Și după ce s-a început războiul a trecut pe-aici frontul, țin minte cum aici pe la Vărzărești erau rușii, rușii băteau cu artileria, iar de asupra Bolțunului era un deal, pe acolo înaintau românii, veneau din partea aceea, de la Leușeni. Și-i băteau din partea asta.

Cum a trecut frontul, tatăl a venit acasă. Țăranii din sat știau că el e luat și-l întrebau: „Cum, băi Sârghi, de-am ai venit?”. „Păi, da. M-am dus până la Bucovăț, am descărcat și hai acasă.”, dar ei știau, că erau din ăștia care au dat iscălitură, că acolo nu te duci ca să te întorci....

Tatăl dstră a evedat și a rămas în sat?

Da. Și, iarăși, pe timp de pace, 41, 42, 43, 44... războiul a fost pe teritoriul Rusiei și el, acasă, iarăși a fost delegat la primărie. Iar primăvara, prin martie, de-amu războiul se întoarse înapoi, matale poate știi... în luna martie, în 44, linia frontului trecea pe dincolo de Călărași, Bălțiul era ocupat de ruși, se ducea tocmai la Soroca. Soroca era și ea ocupată de ruși, se ducea așa cumva un zigzag pe la Călărași și trecea pe la Pârlița, dincolo de Pârlița, dac-ai mers vreodată pe drumurile estea înspre Bălți, este acolo și un monument al eroilor ruși.

La vreo trei kilometri de Pârlița, în vale, pe vale mergea linia și ieșea la Sculeni, la graniță, și Ungheniul luat de ruși. Dac-ai auzit de operația Iași-Chișinău, apoi asta era teoria rușilor, căci ei au năvălit pe de asupra, au închis unica linie de fier pe care trebuiau să se retragă și o ieșit în România la vale și o ieșit tocmai la Huși. Hușiul de-amu-i drumul cel de la Leușeni care vine încolo și le-o-nchis la nemți drumul.

Ei, asta-i mai pe urmă, dar vă spun acum cu tatăl cum s-o-ntâmplat. El n-o mai ajuns acele zile. Cât era aici granița de război, ziua aici erau nemții și noaptea partizanii, pădurile astea erau țapene de partizani. Și dacă veneau românii în sat cu nemții, făceau razii, să controleze, apoi noaptea veneau de-amu partizanii și vedeau cu cine-au vorbit nemții. Ei, și omul cela care aflau c-a vorbit cu nemții îl și luau și-l împușcau.

Eu vă pot spune – l-o-mpușcat pe-un fin al lui tata acolo, într-un beci, la niște jidani (evrei – a.t.), pe-un cumnat al lui tata la Bolțun l-o-mpușcat tot așa, au fost românii ziua... Asta a fost în martie. Ei, și-o venit și rândul lui tata. Într-o seară tot așa au venit românii ziua, o mai stat el cu dânșii de vorbă și, s-o dus la Nisporeni, iar noaptea partizanii se grămădeau din pădure, probabil aveau vreo casă ( nu mai știa nimeni ce se face la dânșii).

Unul dintr-înșii, din partizani, din săteni (că erau mulți săteni printre ei) a auzit vorba că deja e rândul lui Grigoriță și el s-o furișat, căci nu era departe (poate vreo două sute de metri de casa noastră, de unde stăteau ei). S-o furișat și o venit la fereastră și-o bătut, iar mama o întrebat cine e și dânsul o zis că dacă Sârghi este, atunci să se ducă. Dar eu dormeam cu tata în altă odaie.

Tatăl a plecat și peste cinci minute partizanii au venit în casă. El n-a reușit s-ajungă în marginea satului, dar la noi deja împușcăturile se auzeau în toate părțile. Eu m-am trezit sub zgomotul împușcăturilor prin casă. Înainte nu aveam crivaturi (paturi – a.t.), trăiam și noi ca la țară, cum se trăia înainte. Pe sub paturi cu coșnițe cu gâște, cloște, miei fătați în postul mare... o pârăială de automate... Și când au ajuns în odaia în care dormeam eu, unul zice: „Uite, băi, că-i perna caldă, perna unde-o dormit! El trebuie să fie în pod! Și auzeam cum împușca prin pod. Mama era gravidă cu al șaselea copil atunci.

Asta era deja în 1944?

Da, evident. Și tata o plecat și n-o mai venit. S-a refugiat în România. Acolo s-a dus la niște prieteni care-au fost tot șefi de post la primărie și care erau deja la pensie, s-a aciuat pe lângă dânșii. Ei i-au făcut documente că-i român, pentru că și-acolo au ajuns rușii și-i capturau pe toți care erau moldoveni și-i trimiteau acasă. Și-o scăpat tatăl, nu l-au prins nici aici, nici acolo. Și a rămas acolo. Iar noi am uitat de dânsul, dacă s-a dus de-acasă. Gata. Ori a murit, ori nu... N-am mai aflat de dânsul până n-am venit din Siberia în 1958.

Asta tata, iar ceilalți – mama, voi copiii?

A rămas mama cu șase copii. Mai corect, mama era gravidă cu al șaselea. Eu aveam 11 ani și cel mai mare 14 ani. Mama avea 32 de ani – femeie în floarea vârstei, frumoasă ca florile! Așa o descriu și așa și era. Despre viața ei nu pot să vă spun, e fiică de ruși. Mama ei a fost moldoveancă din Iurceni, dar se considerau ruși din cauză că în 1812 când Basarabia a fost alipită la Rusia, ofițerii ruși au primit pământuri. Iar mama e o strănepoată a unui ofițer din aceia și familia ei e Zaghirno și noi când ne mustra o porecleam așa, dar ăsta-i era chiar numele de familie.

Și, vasăzică, de tată am uitat,el s-o dus, noi am rămas din 44 și pân-în 49 în sat, în anii iștea mama a fost juguită cum nu se mai poate. Pământurile cele bune ni le-au luat, că noi am avut 25 de hectare de pământ.

Tatăl era din săraci, iar mama era din bogați și, când s-au căsătorit, tatăl a primit două hectare de pământ - un uceastok (lot – a.t.) , încă de la reforma lui Stolâpin în 1912. Atunci au luat de la boieri și au dat la țărani pământ. Părinții lui tata aveau și ei patru hectare de pământ și doi băieți, două hectare i le-o dat unuia și altele două celuilalt. Dar alde mama, dacă erau bogați, aveau sute de hectare. Și mamei i-au dat zece hectare de pământ când s-a măritat, hectare de pădure, hectare de șes. Ei și s-o făcut tata deodată gospodar.

Pe pământurile astea bune, când au venit rușii, în Cristești, Bolțun și Dolna s-a făcut colhoz chiar din prima zi.

În ce an s-a făcut colhoz?

În 46 s-a făcut colhoz. A fost și-n 40, un an de zile, au adus tractoare noi, după câte țin minte. Erau patru tractoare în centrul satului, le-au adus ei pentru colhozul cela nou. Dar s-a început războiul și au rămas nemților, nici măcar românii nu le-au luat, au rămas nemților. Ș-apoi când au venit rușii în 44, iarăși au făcut colhoz.

Și le-au luat pământurile cele bune și le-au lăsat pârloagele țăranilor. Dar trebuia să dăm postavkă (livrare obligatorie la stat – a.t.) pe pământul cela și ce rodea el? Ce roadă, dacă lucram cu mâna. În 44 când se retrăgeau nemții, ne-o luat caii tocmai când treieram, spunând că lor le trebuie. Însă treieram cu caii înainte. Nu erau molotilci. Așa am prins până când m-am dus în Siberia.

Dar noi mai aveam un cal. Aveam  trei cai. Tatăl avea cal de călărie, pe care-l ținea pentru el și alții - de lucru. Și calul lui tata ni l-au luat partizanii. Căci după ce s-a terminat războiul, toți partizanii din Moldova s-au adunat la Cristești. Foiau pe acolo. Satul acela e micuț, o mână de case acolo. Iar ștabul (statul major – a.t.) era în casă la noi.

Ne-au dat pe toți afară din casă, noi trăiam tot în ogradă la bunica în altă casă, mulți copii cum eram. Două luni de zile au guleit (chefuit – a.t.) - beau și mâncau... Și ne-au luat și calul tot ei că le trebuia să-l înhame la căruță, căci urma să-i transporteze la Bălți și de acolo să-i urce în avion și să-i parașuteze în Cehoslovacia, să-i lase în spatele frontului. Am avut și 25 de oi și toamna ciobanul ne-o spus că nu ne dă nici o oaie, că ni le-au luat...

In ce an era asta?

În 44 când a trecut frontul și au venit rușii la putere. Vasăzică caii sau dus, oile n-au vrut să ni le dee c-au zis că le-au mâncat nemții... Ne-a rămas numai o vacă și am trăit cu vaca ceea un an de zile și pe urmă și aceia s-o umflat că semănase tata lucernă (aveam grădină mare, jumate de hectar și iaz cu pește - tata voia și el să fie gospodar). Și vă spun că viața pân-în 49 a fost foarte grea, mai ales pentru mama. Pentru dânsa  - mai grea decât în Siberia. Ea numai pe la selsovet ședea. Avea vaca ceea, trebuia să dea laptele, avea două găini, trebuia să dea ouăle. Trebuia tot să dai la stat, nu-ți rămânea nimic.

Cu mare greu am trecut noi de foamea cea din 47 și așa ne-am cărăbănit până ne-au dus.

De ce credeți că v-au ridicat, dacă n-ați mai avut nimic?

Familia noastră nu era de chiaburi, era familie de gospodari. Ei (sovieticii – a.t.) spuneau chiaburi, e vorba lor. Iată eu am spisokul (lista – a.t.) și vi-i descriu pe toți din sat de la mine – care și cine era. Ce lucrători erau, ce specialiști... Cuzneț – vâsșii clas (de o înaltă calificare – a.t.) !..., oameni cumsecade... Iată opt familii, aici îs scrise toate. Și le pot descrie pe toate, doar împreună ne-am dus, am trăit. Dar erau familii... nici nu știu cum să vă spun...

Iată era o familie de la Boldurești, spre exemplu, o femeie cu doi copii. Unul de doi ani de zile și altul de patru, și ea. Bărbatul ei a fost judecat pe 25 de ani, pentru că el a fost incasator. L-au considerat agent, el strângea nalogurile (impozitele – a.t.), încasa de la oameni și pe pământ și, dă, avea legătură cu primăria și pentru asta a fost vai de capul familiei celea. 

Sau mai erau doi moșnegi bătrâni de la Bolțun. Aveau 100 hectare de pământ. Pământul cela îl tot dădeau în năvală, îl tot lucrau oamenii care n-aveau pământ. Și doar pentru că avea pământ cela, i-au luat. Cu alte cuvinte, n-au fost luați numai oameni înstăriți, au fost luate persoane de tot felul.

Consider că în familia mea a fost totuși un amestec. Tatăl dac-a fost persecutat din motive politice, a fost și deportat și fugit, dar ce-o fi scris în hârtii ... Până a ne ridica în 1949 ei nu puteau să facă colectivizarea în Moldova. Dacă la noi în raion le-au făcut în Cristești și-n Dolna, c-au fost colhozuri și-n 40 în aceste două sate, mai mult n-au mai putut face nimic, nici într-un sat. Dar la noi în raion au fost și Costulenii și alte sate mari. În vremea ceea când ne-au ridicat pe noi Unghenii nu era raion, era o stație mică. Raion era, ați auzit d-stră, la Cornești, orășelul cela de pe deal (și acuma-i orășel).

Ne întoarcem la familia dstră.

A fost foarte greu, ne-au rupt tot din noi, ne-au luat tot din noi – ce-o vrut, aceea au făcut. Mama nu mai ședea acasă, ședea arestată și aștepta să ducem noi un kilogram de lapte, să-l predăm la stat. Fratelui meu de 14 ani îi mai dădeau un băiat de 14 ani și luau amândoi un bac de 25 de litri de lapte cu mâinile, să mă credeți d-stră, și-l duceau de la Cristești la Vărzărești, căci la Vărzărești în centrul satului era fabrica de unt recent deschisă. Apoi de la Cristești și pân-acolo sunt oleacă de kilometri. Fie și zece kilometri, dar să târâie doi copii de 14 ani un bac de 25 kg de lapte ... și-apoi dacă era mai mult lapte, îi luau și pe alți doi copii și alegeau copii din a așa-numiților chiaburi, oameni care am fost gospodari.

Și încă vreau să mai spun c-am învățat numai patru clase pân-în 44 la români, pe urmă au venit rușii și de-acum în 47 – 48 am început un nou an de învățământ, s-o deschis școală la Iurceni de șapte clase și-am început a veni de la Cristești vreo 6 băieți, din cei mai mărișori, căci nu eram ca cei cu patru clase, dar eram deja de 14 ani. Abia se deschisese școala, am mers și-am absolvit șapte clase. Și cu aceste șapte clase am mers mai departe. Fratele meu a absolvit aici tot șapte clase...

Cum țineți minte ziua de 6 iulie 1949?

Asta a fost spre seară, așa pe la ora patru în ziua de ajun... noi stăteam nu departe de centru, de dealul ăsta pe care trece șoseaua ”Poltava”. A început a trece pe la patru seara, e vorba de data de cinci...,  o coloană de mașini înspre Bălăurești încolo și noi n-am fost să vedem unde s-au cantonat ele, dar s-au oprit în pădurea ceea de la Cioara, cum se zice la nisporeneni. Deja de acolo s-au repartizat după planul lor de lucru – care la Cristești, care și unde.

Și de-acum a doua zi la patru dimineața ne-am trezit cum bat la ușă. Au venit doi vorbind limba moldovenească, țărani de-ai noștri, credeam că-s de la sovietul sătesc, poate consilieri, nu știu cine erau, într-un cuvânt – de-ai noștri, îi știu... și cu ei era și un locotenent, simplu locotenent, tânăr, și doi soldați. Eu cu fratele meu cunoșteam limba rusă.

De unde?

Știam rusa, fiindcă aveam în casă multă literatură slavonă bisericească. Vasăzică, tata avea un prieten la Mănăstirea Hâncu, iar la Hâncu era mănăstire pentru bărbați pe vremea ceea, acuma-i de femei. Și noi mergeam duminica, căci în Cristești biserică nu era, ne duceam la mănăstire, la biserică, cu căruța... și aveam tot felul de literatură. Iată eu am și acuma așa literatură bisericească, am Ceaslov, am Psaltire, am Biblie, mai multe cărți sunt aici. Nu prea se găsește literatură în slavonă și cu mare greu mi-am găsit eu acum un Ceaslov la Chișinău cu alfabet slavon. Nu că vreau să-l citesc, ci vreau să nu uit a citi - ăsta nu-i cel rusesc, are mai multe semne grafice. Nu vreau să-l uit, măcar că-s bătrân și mâine-am să mor ...

Haideți să ne întoarcem la ziua de 6 iulie.

Și-au venit și ne-au adunat, cel mai mic, născut după evadarea lui tata avea patru ani și ceva. Ne-au strâns în mijlocul casei, iar noi ca niște miei în jurul mamei, ca puii lângă cloșcă și locotenentul cela în limba rusă a citit ordinul numărul cutare prin care urma să fim deportați ca și „spețpereselențî” (strămutați forțat – a.t.). .

Aveam dreptul să ne luăm producție: grâu, făină, grăunțe, ce era 2 tone, așa ne-au spus. Îmbrăcăminte, pleduri (cuverturi – a.t.), lenjerie de pat, veselă, tot ce ai și poți duce am putut să luăm. Dar mama s-a așezat într-un colț și a început a plânge, zicând că nu ia nimic.

Pe nașul ei, acela care lucra cu tata, care era primar în Iurceni l-o ridicat în 40. Și din cei pe care i-au ridicat în 40 nu s-au mai întors mulți.

Ce s-a întămplat cu ei?

Puțini s-au întors totuși... vreo două femei. Dar partea bărbătească nu s-a mai întors nimeni. Mama a zis atunci că pe naș l-au ridicat, pe cela l-au ridicat, pe noi ne ridică și tot la moarte ne duc, ce să-mi mai târâi și sacul ista de grăunțe... Lasă-l să-l ia cine a vrea. N-a vrut să ia nimic mama. Fratelui celui mai mare, care avea 18 ani, i se umflase gâtul, nici nu putea vorbi, nici nu putea face nimic. Am rămas eu unul mai în putere, ceilalți erau mai mici.

Mama a zis „nu”, dar oamenii din sat mi-au zis: „Măi, Ionel, măi, nu te uita la mămica, ia și pune ce este!”. Și-am pus și eu, era un tobultoc de făină... a venit mașina pân-la coridor și l-am zvârlit în ZIL – 150. Pentru familia noastră mașina asta a fost repartizată, că era mama cu șase copii. Am pus în ea ce-am putut și ce-a fost. S-a putut mai mult, dar n-am luat...

Dar cât timp v-au dat pentru a vă strânge lucrurile?

Două ore. Și asta a fost la patru dimineața, dar mașina a venit cam pe la nouă, iar la zece ne-am pornit de-acasă deja. Cît încărcam nu era voie să ieșim din casă, ședea santinela la ușă, mașina era chiar lângă coridor trasă cu caroseria și noi doar trebuia să aruncăm lucrurile în caroserie. Și, mi-aduc aminte că cel mic, de patru ani, a fugit din mâinile mamei.  A fugit prin grădină, au umblat soldații ceia vreo jumătate de oră până l-au găsit.

Ei, în fine, ne-am îmbarcat și... atâta a fost.

Și unde v-au dus?

La Bucovăț. Cei din raionul nostru au fost concentrați la stația Bucovăț. Călărașii au avut stația lor, Strășenii a lor. Nu știu despre Hâncești și Leova, cred că tot înspre Chișinău încolo i-au târât. Deci pe la orele 11.00 eram la Bucovăț, ne-am îmbarcat în vagon. Acolo veneau mașinile pe rând din toate satele. Și când am ajuns noi cu mașina și ne-a venit rândul să ne îmbarcăm în vagon, vagonul deja se umpluse. Acolo întrebau din care sat ești... și atunci pe noi ne-au mutat în alt vagon. Am intrat acolo și mai apoi au umplut vagonul cela tot cu familii din Vărzărești. Din satul nostru am fost numai noi, alți consăteni au nimerit în alte vagoane, dar tot în acel tren.

Cît ați stat în Bucovăț?

Am stat noi pe data de șase toată ziua și pe șapte spre chindii (timp al zilei către apusul soarelui – a.t.), deși mai era soarele sus, ne-o pornit. Și-am mers fără oprire până la Anenii-Noi, acolo este o stație – Bulboaca. Atunci era chiar raionul Bulboaca, nici nu erau Anenii-Noi. Și la Bulboaca au mai adăugat patru sau cinci vagoane. Deportați din acele raioane care au fugit și i-au prins în aceste două zile pân-am ajuns noi acolo. I-au încărcat în vagoanele cele și le-au remorcat la trenul nostru. Astfel, unde am fost în Siberia, am avut compatrioți din raionul Nisporeni și Criuleni, și din Bulboaca, și din Ialoveni (dar Ialoveniul atuncea nu era raion). Deci ne-am pornit pe data de șapte și am mers până pe dată de 28 iulie.

Povestiți-ne mai în detalii despre călătorie.

Cât am mers, pe sutcă ( 24 ore – a.t.) ne dădeau odată mâncare, fiecare vagon avea soldatul lui, care răspundea de noi. În vagoane mai era așa-numitul mai marele pe vagon, ales dintre noi, care-i număra pe toți, răspundea de toți că, altfel, dânsul era vinovat.

Când ajungeam la o stație mare (dacă era oraș mare), acolo ne dădeau mâncare, dacă nu, puteam să mergem și o sutcă și să nu primim hrană... până ajungeam la vreun oraș mare, unde trebuia să fie gata mîncarea pentru noi.

Ne dădea odată-n zi mâncare și asta era jumătate de kilogram de pâine și o supă oarecare, de exemplu, de mazăre și o porție de terci de ovăs, orz sau altceva, căci nu mai țin minte. Eu țin minte una – că ne dădea uneori terci de hrișcă și nu-mi plăcea, nu-mi plăcea aroma ei. Măcar că eram flămând, n-o mâncam și asta a fost până nu m-am dus la școala de șoferi.

Odată în zi ne dădeau drumul afară. Permanent era căldare în vagon, dacă cineva voia să-și rezolve necesitățile, o făcea-n căldare. Vagoanele erau pentru vite și ziua se deschideau ferestrele cu gratii într-o parte, se dădeau obloanele jos ca puțin să mai intre aer. În pauza de zece minute când ieșeam puteam merge sub vagon la viceu. Împrejurul vagoanelor patrulau soldați cu câini. În zece minute trebuiau toți să reușească s-o facă, care nu, înapoi în vagon! Un vagon l-au închis, altul l-au deschis, deserveau doar atâtea vagoane câte permitea staționarea trenului. Dar câteodată îl opreau ca să treacă întreaga operație.

Din Moldova au fost mai multe eșaloane care au fost îndreptate pe două căi, una mergea spre Kazahstan, alta spre Transsiberia, începând de la Ural încolo... Dar totuși pe majoritatea i-au împrăștiat prin Siberia. Și mai bine le-au fost celor exilați în Siberia, decât celor trimiși în Kazahstan. Dar asta-i deja altă chestiune.

Am ajuns în orașul Krasnoiarsk și la orele 10.00 ne-au dat pe toți jos. Întreg eșalonul. Ne-au aliniat în coloană și prin centrul orașului ne-au dus până la baia centrală a orașului. Ne-au dus la baia ceea și ne-am băit cu toți, căci lumea fiind de o lună de zile în drum  a început să se îmbolnăvească de tifos în vagoanele celea și oamenii trebuiau să spele tot lipul ăsta de pe ei. Și hainele au fost spălate și trecute prin dezinfecție. Într-o oră toți au trecut prin baie și-au ieșit și uscați de acolo și iarăși în coloană și – la stație.

Am lucrat noi în Siberia cu pușcăriașii, dar noi nu eram pușcăriași, eram deportați, dar oricum n-aveam dreptul să ne ducem nicăieri, căci ședeau cu pistolul pe lângă noi.

Vă păzeau ca pe pușcăriași. Care era destinația garniturii dstră de tren?

Și-apoi de la Krasnoiarsk până la orașul Taișet. Merge mai departe linia spre Irkutsk, magistrala siberiană, iar de la Taișet se începe magistrala Baikal – Amur. Această magistrală au început a fi construită de prin anul 37, la ea au lucrat și prizonieri japonezi. Deci, de la Krasnoiarsk am mai mers 400 km până la Taișet, de la Taișet deja ne-am pornit pe traseul ăsta și chiar ni s-a spus că de acolo nu mai ieșim, din taiga-ua ceea seculară unde nu era nimic nici din dreapta, nici din stânga. Numai linia de tren și la fiecare 10 km câte o închisoare și fiecare dintre aceste închisori număra până la 10 mii de oameni. Toți deținuții erau pe motive politice, articolul 58...

După Taișet am mai mers 117 km. I-am parcurs de dimineață până seara și-am ajuns la stația kilometrul 117 și-acolo ne-o deschis vagonul, pe când jumătate de eșalon de oameni au fost lăsați cu 10 km mai în urmă. Ei au rămas la alt sector. Iar noi am nimerit la „Lespromhoz”, întreprindere industrială. Această întreprindere avea două sectoare – ăsta la care am rămas noi și unul mai în urmă cu vreo 10 – 15 km. De la Taișet se spunea kilometrul 92, iar noi eram la 117. Dacă mai adaugi încă 8 - iese vreo 125 de km.

Noi n-am știut ce s-a întâmplat de au lăsat o jumătate de vagoane la stația din urmă. Ajunși la locul de destinație am putut vedea că ne-au însoțit trei vagoane de soldați și printre ei era șeful de tren. Toți KGB-iști, ei erau porecliți „epoleții roșii”.

La stația de dislocare ei au deschis vagoanele și fiecare soldat, responsabil de vagon, dădea în primire grupul său de oameni, i-au adunat pe toți grămadă cu tot cu bagaje. Noi eram ultimul vagon din coadă. Și a început comisia, un locotenent, tot KGB-ist, și c-o fată cu dosarul familiei noastre. El i-a citit pe toți ai noștri din familie în listă și ne-a spus să ne dăm la o parte. Și tot așa și cu alții, familie după familie. Așa ne-au trecut în evidență pe toți oamenii din acel vagon, 32 la număr. Au luat dosarele și s-au dus la alt vagon.

Am fost însă inițial preveniți să ne comportăm frumos, să nu încercăm să ne ducem undeva, căci unde nu ne vom duce – e pădure! Nu-s kilometri, dar mii de kilometri în toate direcțiile. Și așa, timp de o oră, un locotenent superior a luat în primire o întreagă garnitură ( eșalon) de oameni. A venit o locomotivă și a remorcat cele trei vagoane în care erau soldații și-a plecat cu ele. Iar celelalte vagoane le-au dat pe linie moartă...

Și numai ce văd că vin mașini încărcate cu japonezi prizonieri. Dac-ați auzit de armata Kuantun de un milion de ostași care a fost luată în prizonierat de ruși în Extremul Orient. Ei nici măcar n-au reușit să împuște. Japonia a capitulat în august după ce s-a încheiat războiul în Europa și după ce americanii au aruncat bomba atomică peste ei. Iar prizonierii pe care i-a luat rușii, rămăsese acolo. Există însă o convenție internațională potrivit căreia țara care a luat ca prizonieri soldați poate să-i țină patru ani. Și după expirarea termenului, să le dea drumul acasă. Dacă e vorba de ofițeri, deja se stabilește alt termen.

Ați văzut la stație prizonieri japonezi.

Deci, pe ei îi aduceau la stație, iar pe noi ne duceau de la stație în pădure în mașinile celea. Iată atunci am văzut eu drum de lemne pe mlaștină. Drum plutitor pe mlaștină. Stația la care eram se numea 115 în adâncimea pădurii, acolo era lagărul japonezilor. Spre dimineața zilei de  29 iulie (1949 – a.t.) toți japonezii au fost duși de acolo, nu mai era nimeni. În locul lor am fost adfuși noi, moldovenii.  Lagărul era înconjurat cu sârmă ghimpată ca o închisoare.

Cu japonezii am putut vorbi perfect în limba rusă și ei ne spuneau că nu se pot duce acasă, că vor fi duși în Extremul Orient și acolo sunt multe localități de japonezi care trăiesc pe teritoriul Rusiei, cetățeni ruși de naționalitate japoneză, apăruți acolo încă de pe timpul războaielor ruso-japoneze. Ei trebuiau să rămână acolo și să aștepte vremurile când s-a schimba la ei în țara prevederea că ostașul ori câștigă în război, ori rămâne pe câmpul de luptă și nicidecum nu se dă prizonier, căci altfel, dacă se întorceau acasă puteau face ani de închisoare sau chiar să fie împușcați.

Pe  30 iulie ne-au adunat în interiorul lagărului cela și ne-au citit ordinul că noi suntem pe viață duși acolo, vom lucra și vom trăi, n-avem voie să plecăm nicăieri de acolo și nu cumva să încercăm a fugi. Si încă un ordin: de la 1 august toți să meargă la lucru. În prima zi a fost demolat gardul din jurul lagărului și au rămas numai barăcile în care au trăit japonezii. Acolo aveau și brutăria lor unde mai apoi ne coceau nouă pâine. Și iată de la 1 august 1949 s-a început perioada nu numai a mea, dar a tuturor care au fost ridicați din raionul nostru – vremea de lucru în pădurea siberiană.

Ați lucrat și, după câte înțeleg, ați stat în barăcile celea toată iarna?

Trebuie să vă explic. Iarna nu mai puteai să faci nimic. Toți, cei din jumătate de eșalon care am rămas aici, am fost repartizați prin barăci. Spre exemplu, familiei noastre i s-a dat o nară (pat supraetajat - a.t.), 3 etaje, 6 paturi. Dacă era familia din două persoane, punea într-o nară câte două familii. Erau oameni diferiți, erau și tineri, flăcăi... și era complicat. Și iarna ceea a venit într-un moment. Erau sobe în barăcile celea, dar s-au mai făcut suplimentar câte o sobă și se făcea focul toată noaptea. În iarna ceea temperaturile au coborât până la 58 de grade frig. Mai joase temperaturi n-au mai fost (au fost cel mult 50 -52 de grade).

Cu ce ne-am încălțat iarna?... Japonezii au fost oameni gospodari, ei își făceau papuci cu talpa de lemn, și această talpă o îmbrăcau cu ceva piele sau cauciuc și umblau cu ei. Noi am găsit depozite întregi de astfel de încălțăminte. Și am luat papucii ceia, înveleam picioarele cu obele și mai apoi și peste papuci cu obele și ajungeam așa departe, la lucru.

Care avea de la 18 ani în sus putea să meargă în pădure la tăiat copaci. Cu mâinile, cu topoarele. Iar noi, cei de la 16 la 18 lucram la depozit, tăiam lemne.

Am scăpat a vă spune că mașinile celea de care v-am vorbit lucrau cu lemnele. Ați auzit de transportul gazo-generator? Chestia tot de la germani e preluată. Ar fi bine să cunoască asta cei care învață de șoferi. Noi atuncea eram interesați să cunoaștem tot. Deci mașinile funcționau pe bază de lemne. Același motor, dar avea instalație generatoare de gaze și tăiam roți de mesteacăn, o despicam ca pe o cutie de chibrituri, le aruncam în buncăr, el era închis ermetic și produsul final era gazul, unul ca cel de la baloane. Și cu gazul ăsta funcționa motorul. Ne dădeau doar  câte două litri de benzină pentru pornire și gata. Așa am lucrat eu patru ani de zile pe tractor, pe mașină n-am lucrat cu gazul. 

Deci am trăit iarna ceea toți grămadă în baracă, când am ajuns primăvara, barăcile le-au împărțit în cămeruțe. Familia noastră, după cum ne-au repartizat cu mama atâta a avut. Soba, plita, un pat mare și toți dormeam în patul cela. Așa a fost până în 1953, patru ani de zile, în odăița asta! Ș-apoi din 54, au început a construi o nouă localitate acolo, ne-au dat apartament cu două odăi și-am început a trăi puțin mai civilizat.

Erau din acei care-și făceau bordeie?

Alții atunci și-au făcut. Lemn era cât vreai. Chiar atunci, toamna și le-au ridicat. Să-i luăm, bunăoară, pe-alde Ciorchină, că suntem rude, moșneagul era în puteri, băieții voinici, nu erau ca noi... Care erau voinici, puteau face, trebuie să aibă cine să sape. Nu cum acum i-ai un tractor „Belarus” și-ți sapă fundamentul într-o oră. Dar ei cu mâinile au săpat vreo săptămână și i-au pus fundamentul și-au bârnuit-o cu lemne să nu se mai risipească, de asupra i-au pus iarăși bârne, au făcut sobă și au avut casă chiar în toamna ceea. Chiar în august au reușit, că-n septembrie se începeau deja frigurile, iar în octombrie – zăpada. Și așa au făcut mai mulți. Dar, mai apoi, când am trecut în sat, alții și-au făcut și case în toată legea.

Eu în viața mea am săpat numai o groapă la un om, acolo în Siberia, mai mult n-am mai săpat niciodată. Dar am săpat-o o săptămână întreagă. A fost iarna, în luna decembrie. L-au omorât la stație. Vasăzică, când vine mașina încărcată cu lemne la vagoane, tot procesul de încărcare și descărcare a mașinilor se producea cu ajutorul frânghiilor și manual, abia prin 51 apăruse ceva macarale. Mai apoi au ieșit beschii electrice, tractore. La început lucrau cu caii, tăiau copacii în pădure, îi măsurau, îi sortau (clasificau – a.t.) conform prevederilor existente atunci și-i puneau pe sănii trase de așa-numiții cai mongoli (cai josuți, dar grași și voinici, scurți la picioare).

D-stră ați început să lucrați chiar din primele zile, după sosirea în Siberia. Bani pentru muncă vă plăteau?

Bani greu am văzut noi. Primele două-trei luni mai că n-am văzut nimic. Erau unii oameni mai învățați (de pe timpul românilor) și au mai înaintat revendicări la mai marii de acolo că dacă nu le plătesc salariu vor scrie și se vor plânge. Noi scriem plângeri și cereri  să fim grațiați, spre exemplu, dar nu ne veneau răspunsuri. Am scris la Sovietul Suprem al URSS cerere de grațiere, dar nu ne-a venit nici un răspuns.

Ați putea să-mi spuneți care erau, în general, relațiile între oamenii noștri ajunși acolo?

Pot să vă spun că eram ca frații, de parcă eram toți dintr-o casă. Printre noi erau diferiți oameni, și învățați, de asemenea. Pretori chiar au fost, dar erau deja bătrâni, dânșii au trecut ca maiștri, cei care știau ceva carte au primit posturi care țineau nu de lucru manual, asta a fost chiar din prima zi. Trebuiau să știe limba, puțină matematică și să poată comunica cu oamenii, să asculte oamenii, să-i înțeleagă și să inspire încredere ca și oameni de siguranță pentru șefia rusească.

Dacă se îmbolnăvea cineva și avea nevoie de asistență medicală, cum se rezolva problema?

Odată ce-am transformat lagărul cela într-un sătuc, nici nu mai mirosea a pușcărie. A rămas deci ca un cătun de barace. Dar s-a întâmplat că nici un medic nu era. Învățători erau, dar medici nu erau din cei ridicați. Dar vreau să vă spun d-stră că nici nu existau în vremea ceea medici moldoveni. Ați putea să vă interesați cam din ce vremuri au început moldovenii noștri să capete studii medicale.

Dar cine-i trata pe moldoveni?

Evreii. Evreii și rușii, ei erau ca medici. Mai erau medici care și-au făcut studiile pe timpul românilor. Dar pe timpul sovieticilor numai evreii făceau studii medicale și cu mult mai târziu au apărut și medici din ai noștri.

Pe timpul românilor erau tot evrei?

Da, erau evrei, dar erau și moldoveni, dar mai rar se întâlneau. Poate erau prin orașe, dar prin sate mai rar. Eu știu că la noi în sat, în comuna noastră Iurceni, era un feldșer, unicul pe toată comuna, el scotea și dinți și repartiza și tablete (pastile – a.t.). Era din Vărzărești, dânsul a murit după război ș-apoi familia i-au ridicat-o – soția cu trei copii, fiindcă a fost medic. L-au ridicat, fiindcă a fost cineva în trecut. El umbla prin sat și consulta și femeile însărcinate, căci pe timpul cela în sat nu aveam moașe. Iar în Siberia, moașă a devenit mama mea.

Mama mea a născut 12 copii. Șase au murit – trei s-au născut morți, trei au murit pe la un an și jumătate, c-așa era înainte. Asta a fost până la ridicare. Deseori se spune că înainte lumea trăia mai mult. Trăiau mai mult numai cei care rezistau la toate bolile din copilărie – rujeolă, vărsat de vânt și alte infecții. Așa era pe atunci. Și mama s-a-nvățat de la o bunică din satul cela și ajuta la nașteri cât am fost noi acolo, în pădure, patru ani.

Mai pe urmă s-a schimbat situația sau tot fără deservire medicală ați trăit?

Când am trecut în satul care s-a ridicat la stație, mai târziu, acolo deja era punct medical, cu medic. În acei patru ani, însă, n-a existat cineva în mijlocul nostru care să ne acorde servicii medicale. Dacă cineva avea totuși nevoie de medic, era la trei kilometri o localitate de KGB-iști care aveau în grijă toate lagărele de deportați.

Aveau acolo și școală medie, că copiii noștri umblau la ei. Frații mei mai mici nu cunoșteau rusa, dar acolo nu te întrebau știi ori nu știi, în trei zile, ei vorbeau deja în rusă mai bine decât ai lor. Clasele erau mixte.

În zona ceea au mai fost deportați și reprezentanți ai altor popoare?

Au mai adus oameni și în anul 1950 din Ucraina de Vest. În rest, au fost  moldoveni, printre care mai erau și bulgari, din Leova, de la noi și... au mai nimerit și din țările baltice câteva familii.

Populația locală ce reprezenta? Cine erau?

Populația locală de acolo trăia doar pe malurile râurilor. De la noi, de la stație, râul era la trei kilometri. Dar de la pădure deja, erau vreo 12 km. Râu mare, ca Nistru, chiar mai mare. Nu era navigabil, fiindcă n-avea cine să meargă pe acolo, dar mai mare-i era apa. Vreo trei ani am tăiat copaci în păduri, mai apoi ne-am mutat dincoace, în locurile astea...

Lucram foarte mult. Știți cât tăiam noi în 24 de ore? O mie de metri cubi! O mie! Așa era planul nostru – o mie de metri cubi tăiate în picioare! Făcute cum trebuie pe mărime, conform standardului de stat, aduse la depozitul de sus din pădure, încărcate în mașini, aduse la calea ferată, descărcate, sortate conform mărimii și calității, căci era fel de fel de lemn. Așa a fost primii doi-trei ani... Încărcai pân-în dimineață la vagoane și când te uitai a doua zi, tot era curat, încărcat. Lucrau brigăzile zi și noapte, cu frânghiile încărcau vagoanele. Știți ce lucru greu era!

Mama ce făcea?

Am uitat să vă spun: cum am ajuns în Siberia, în ziua ceea, a doua zi, a treia zi, a trecut o săptămână și mama ședea ca pe ace... n-o întreba nimeni nimic, ce face, lucrează, nu lucrează... Trece luna și nimic... ea stă acasă și face de mâncare la copii și eu cu fratele cel mai mare lucram. Dar ea era învățată ca acasă, să muncească din noapte pân-în noapte și cineva să-i ceară ceva, să dea la stat ceva. Dar în Siberia nu mai cerea nimeni nimic. Și iată eu vă spun drept. Veți scrie cum veți vrea... dar pentru dânsa, pentru familia noastră, ruptura asta din sat prin care mama a scăpat de toată ura și răutatea de acasă a fost benefică.

În Siberia, din punctul ăsta de vedere, ne-a fost mai bine. Acolo ne-a fost rău din punct de vedere material și fizic o iarnă, căci n-aveam cu ce ne îmbrăca. A trecut iarna ceea ca prin vis, dar în primăvară am căpătat pâsle vechi, cojoace vechi. Se ducea mama la 20 km pe malul râului, pe la colhoznici de prin satele îndepărtate și lucra pe acolo. Erau și dânșii tot urmașii deportaților încă de pe timpul Rusiei țariste. Erau chiar și din alte epoci, chiar de pe timpul împărătesei Ecaterina. Așa se ducea și lucra pe la rusoaice, putea să lucreze și câte-o săptămână, mai lua și pe câte una dintre surorile mele cu ea... Și venea încărcată cu de toate necesare în pregătirea pentru iarnă. Spunea că vom trăi și cu vechituri, numai să ne fie cald.

Pentru mama plecarea în Siberia a fost cumva o ușurare?

Pentru mama a fost o ușurare... Pentru noi, dă... am avut și noi în plan să învățăm, voiam să căpătăm studii...

Dacă aveați nevoie să plecați undeva, de exemplu pentru o ceremonie. La biserică să zicem, la o cununie? Nunți ați avut în Siberia?

Neapărat. Dar nunțile nu se făceau ca la noi. Era ceva simplu. Biserici nici nu erau nici în Taișet și nici în apropierea acestui orășel. Dar la treizeci de kilometri într-un sătișor pe-un râu era o biserică și tocmai acolo mergeau ai noștri. Pentru a merge însă încolo, era nevoie de permis din partea comendantului, căci noi, cei de la 16 ani în sus trebuia să ne semnăm în fiecare săptămână și să ne confirmăm prezența. În al doilea an -  în fiecare lună și, mai apoi, în fiecare trimestru. Iar mama semna pentru ea și pentru cei mici.

Au fost din cei care au încercat să fugă sau chiar au și fugit?

N-a fugit de la noi nimeni. Din alte părți au fugit. N-aveau unde să fugă, dacă urcai în trenul de la orașul Bratsk, oricum te prindea, peste tot KGB-iști, peste tot zone interzise. Dacă ne trebuia să plecăm la  Taișet, deja mai târziu, peste un an de zile urma să câștigi încredere ca să-ți permită comendantul, să-ți dea o foaie cu ștampilă ca să mergi cu trenul, 170 km, la Taișet și să-ți procuri ceva de la târg.

Dar administrația asta, comendantul se afla tot acolo unde locuiați?

Da, avea casa lui, era acolo.

Cam câți erau din administrație acolo?

Era șeful de sector, meșterii...Poate erau vreo zece..., poate vreo cincisprezece. Mai erau și șoferi din localnici. Noi abia cîțivai ani am învățat șoferia, căci patru ani tot pe tractor... În 54 trebuia să mă decoreze cu ordin pentru muncă. Dar ca să fiu decorat era nevoie de actele necesare. Și când au ajuns la momentele biografice, s-au răzgândit. În locul meu l-au decorat pe altul, un rus venit de o lună de zile acolo, unul care recruta cadre pentru lucru, că veneau și din ăștia.

D-stră ați spus c-ați lucrat și cu deținuți?

Pușcăriași. Păi noi, când deja după patru ani am trecut încoace, în satul de lângă gară, iarna ne trimiteau la 50 km pe râu în adâncul taiga-lei (pădure în Siberia – a.t.). În vagoane feroviare, pe sănii, târâte cu tractoare C-80, transportam lemne spre malul râului. Locuiam în vagoane iarna ca să transportăm lemnele spre malul râului. Se adunau acolo zeci de mii de cuburi... și, lucrau și pușcăriașii cu noi.

Lor le făceau zonă, să zicem, o sută de hectare, cu turnuri de observație și ei lucrau în zona asta, tăiau cu mâinile copaci, iar noi îi căram cu tractoarele, cu mașinile. Se rugau și noi le mai aduceam câte ceva. Erau toți condamnați în baza articolului 58, articol politic. Așa a fost până la moartea lui Stalin, după moartea lui Stalin a fost amnistia și lor le-au dat drumul la toți.

Ce impact a avut asupra familiei d-stră moartea lui Stalin?

Eu lucram pe „lesovoz” (mașină de cărat lemne – a.t.). Cu mașina căram lemne. Era cam pe la orele 10.00 dimineața, în ziua înmormîntării trebuia să se oprească pentru cinci minute toată activitatea, transportul inclusiv. Țin minte că n-ajunsesem încă în sat să mă descarc și-am fost oprit pentru a staționa cinci minute.

S-o schimbat ceva în atitudinea față de d-stră după moartea lui Stalin?

Neapărat! Momentan s-o schimbat tot. Numai cum a murit, am devenit mult mai liberi. Pân-în 57, patru ani de zile, deja avem dreptul să plecăm și la Irkutsk. Era comendantul, îl preîntâmpinai și puteai să pleci. Ne dăduse și un fel de pașaport provizoriu.

Când a venit ordinul de eliberare?

În anul 1957.

D-stră ați plecat înapoi în Moldova?

Mama a plecat cu ai noștri peste două luni, spre toamnă. Am rămas numai eu și c-o soră. N-aveam să rămân, dar tocmai primisem atuncea mașină nouă. Și m-am gândit că e mai problematic să mă duc pe iarnă, acolo, în Moldova, nu știam unde-aș putea lucra... Mă gîndeam că e bine să meargă ai noștri și să vadă ce și cum e acolo. Dar eu am mai rămas, căci lucrul mergea bine. Îmi reușea. Și primeam parale bune. Câteodată aduceam câte o pestelcă (șorț - a.t.) de parale. Și mama nu știa ce să facă cu ele.

Când s-a întors din Siberia, mama unde s-a întors? În Cristești sau în alt sat?

Ea a revenit în Cristești. Dar casa nu ne-au întors-o, căci era clubul statului și așa a și rămas. Dar ea a rămas la mama tatălui meu, tot în ograda aceea, căci mai trăia mama tatălui meu. Ea a stat acolo până a murit bunica și mai apoi o vândut casa ceea și a trecut în Iurceni, fiindcă în Iurceni trăia fratele meu cel mai mare. El s-a întors din Siberia, lui nu-i mergea să lucreze cu tehnica – nici șofer, nici tractorist. Și s-a pus dânsul pe lângă șefi, că era bun de gură, și a fost trimis pentru un an de zile la o școală tehnică, un fel de tehnicum (școală profesională – a.t.), să învețe ca maistru pentru fabrica de făcut bârne (șpale) de lemne pentru căile ferate (acum le fac de beton, dar atunci tot era de lemn). V-am spus deja că noi timp de o sutcă transformam mia ceea de metri cubi în scânduri, în bârne și reușeam să le încărcăm pe toate prin vagoane să facem ordine și să ducem tot la bun sfârșit.

Unde se ducea producția dstră?

Nu știu ce făceau cu producția. Dar pe trenuri era scris astfel: „Sibirskii les – stroikam kommunizma!” (Pădurea siberiană – șantierelor comunismului!” – a.t.). Așa și veneau eșaloane (garnituri – a.t.) din adâncul taigalei (pădurii – a.t.) și treceau pe lângă noi purtând pancarte roșii cu inscripția asta. Eu țin minte, din vorbe, că noi aprovizionam Kazahstanul. Toate lemnele de la noi mergeau spre Kazahstan.

D-le Grigoriță, după cum mi-ați spus, ați fost șase copii în familie. Și mama. După termenul de deportare toți v-ați întors în Cristești? Ne-ați povestit deja că s-a întors mama în sat. Spuneți-ne cum au primit-o sătenii?

N-au primit-o rău, dar nici nu i-au pus strachina în față să mănânce. Ea a tras la bunica noastră care avea casa ei, grădina ei. Mama încă era voinică, capabilă de a munci, putea să lucreze. A rezistat bine greutăților din Siberia. Și ea a trăit acolo vreo trei ani pân-a murit bunica. Mai apoi s-a mutat în Iurceni, fiindcă fratele a mers să stea cu traiul în Iurceni. După ce-a absolvit tehnicumul, cu documentul respectiv a intrat în colhoz la Iurceni ca mecanic la garaj. Și cu documentul cela a lucrat toată viața pân-a murit. Acolo și-a făcut casă, familie, copii.

O soră, după mine, s-a măritat acolo, în Siberia cu tot de-ai noștri, cu Ciochină. Apoi ea, iată e mama lui Mihail Ciochină, care a fost primar. El e nepotul meu. El are magazinul ista din apropiere. Dânsul a fost primul primar pe timpul noii noastre puteri (după 1991 – a.t.). Privatizarea s-a făcut tot cu el.

Deci ea s-a măritat acolo, a născut doi copii și s-a întors la Nisporeni. Ea a venit odată cu noi din Siberia. Totuși o parte din moldoveni o mai rămas acolo să mai lucreze, dar majoritatea s-au întors. Și, v-am mai spus că cei care-o mai rămas, o stat înc-o iarnă și primăvara au venit.

Mi-ați spus că atunci când ați plecat n-ați avut nici un fel de acte, v-au făcut, mai apoi, acolo?

Ne-au făcut acolo. După ce-am primit eliberarea, ne-au făcut pașapoarte. În baza unei hotărâri de guvern, ne-au eliberat pașapoarte sovietice cu care puteam să mergem unde vrem.

D-stră după deportare, unde v-ați întors?

Eu m-am întors în Nisporeni. Fratele s-a întors în Iurceni, mama în Cristești, soră-mea măritată, eu cu ceilalți trei mai mici? -  două surori și-un frate, – am trăit toți întro o casă luată în chirie la Nisporeni, mai de la deal de sectorul de poliție, unde este o cișmea, la vale de biserică. La o familie am rămas acolo, la alde Arteni. Acolo am stat toată iarna și tot în iarna aceea am cumpărat materiale de construcții - „finskii dom” (casă filandeză – a.t.).

Din Siberia ați venit cu ceva bani câștigați acolo?

Păi da... Am avut ale mele 25 de mii de ruble câștigate acolo. Toți ai noștri au avut parale, altfel cu ce să-și construiască case? Și fratele din Iurceni a avut cu ce să-și facă casă, și soră-mea, la fel, și-a făcut... Nu case cum sunt astea moderne, ci case să avem unde trăi, să avem „cuiburile” noastre, să nu stăm în drumuri. Acum se joacă oamenii în case, dar atunci nu era așa.

Materialele cumpărate le-am depozitat în ograda casei unde locuiam. Mai apoi, în primăvara aceluiași an, mi s-a dat de la primărie (sovietul sătesc – a.t.)  loc de casă aici, unde și suntem. Aici mai era atunci lan de grâu. Grâul a fost secerat, mi-am grămădit pleavă și paie de la seceriș și mi-am pus aici grămadă să fie  (zâmbește...) . Cât m-au ajutat paiele și pleava ceea, păi nici nu vă pot spune – era doar material de construcție la noi în vremea ceea!

Am adus și piatră de la Șișcani. Casa filandeză are plan, căci e vorba de un proiect tipic filandez și materialele se considerau ca fiind tot din părțile celea. Ce intra în acele materiale: îți dădea cinci ferestre, toate ușile (ele-s mai multe), casa – patru odăi.

Să-mi spuneți, vă rog, d-stră și frații d-stră, întorcându-vă din exil, ați simțit o  atitudine specială din partea autorităților, din partea oamenilor?

Nu... Doamne ferește! Nici nu putea fi vorba. Nu zicea nimeni nimic! Știam perfect limba rusă, dar atunci Moldova era condusă tot de ruși. Ruși ne-am dus, ruși ne-am întors. Și pân-acum 20 de ani în urmă tot în rusește era.  Nici o cerere, nici o vorbă nu puteai face în limba moldovenească.

D-stră ați lucrat ca șofer și ați fost șef la ATB (baza auto- a.t.)?

Eu am venit șofer de acolo, că alte acte nu aveam. Am lucrat șofer în Siberia, absolvind nouă clase acolo... Aici am făcut șase și acolo trei. Acolo am frecventat școala medie serală, noaptea mă duceam trei zile în săptămână în satul cela cu KGB-iști.

Și iată așa am făcut studii și când am venit aici, la ATB, văd lângă mine pe Alexei Nikolaevici. Părinții lui au fost ridicați cu noi, ei tot deja veniseră acasă înapoi. Dânsul m-a întrebat ce fac eu pe-acolo și i-am spus că acolo lucrez. Dar el m-a învățat la Iurceni în clasa a cincea și a șasea. Era și el atunci un puști cam ca și mine, dar foc de capabil. Dânsul m-a întrebat dacă n-aș vrea să mai vin la școală și câte clase am. I-am spus c-am făcut în Siberia nouă clase. „Mâine să te văd la școală!” – mi-a zis. Și m-am dus și-am absolvit, cum era atunci, unsprezece clase. Ziua erau zece, iar la cea serală – unsprezece.

Și ați primit certificat de studii medii?

Da, da... îl am chiar și aici. Atestatul maturității, de unsprezece clase. Am studiat tot în limba rusă. Fiindcă am fost prima clasă din școala primară și învățau toți șefii ruși... erau pe la locuri bune, aveau portofolii, însă n-aveau studii și deja îi impuneau să facă școală, să ia atestat, căci mai apoi ar fi putut cumpăra undeva și diplome. Și o umblat trei ani de zile alături de mine de-alde Tkacenko, niște ruși, niște paraziți...

D-stră ați făcut școală și ați lucrat și chiar ați ajuns udarnic, cum se spunea atunci, pe timpul sovietic?

Am fost decorat și cu medalie „Veteran al muncii”. Și încă mai am medalie „Za trudovuiu doblesti”

Cînd ați fost decorat?

Prin 85, până la perestroikă (restructurare). Și mai am o medalie – asta e insigna de la tehnicum

Diplome aveți?

Daa..., dar cum altfel? Am și de întrecere socialistă... Priviți în carnet, acolo sunt înregistrate toate diplomele și meritele, ce vrei este acolo... La nimeni nu era așa. Am fost în cartea de onoare chiar și în Siberia la „Lespromhoz” primul în listă.

Dar în acele timpuri, când vă întâlneați  în cadrul familiei - cu mama, cu frații, discutați despre perioada deportării în Siberia ori nu prea?

Acum au murit deja mai toți. Au rămas o soră și un frate la Chișinău. Ea tot are 70 de ani, dar lucrează și acum medic. Am frate la aeroport, e din 44, și acum lucrează la aeroport.

Bravo! Să fie sănătoți și mulți ani înainte! Am avut în vedere timpurile sovietice, după ce v-ați întors din Siberia...

Despre perioada asta nu aveam ce discuta, c-o cunoșteam toți! Mai interesant îmi era să discut cu fratele meu mai mare. Ne așezam amândoi și vorbeam...

De tata s-a mai auzit ceva?.

Când am venit încoace, în 58, am aflat că tata-i viu în România. Cum am aflat? În 1959 a venit la un neam din Vărzărești, o rudă plecată în România, i-a făcut chemare și a venit la dânșii. Acuma ruda ceea era dintr-un sat unde locuia și tata. Neamul cela din Vărzărești a fost și el cu noi ridicat în Siberia. Din vorbă în vorbă, ruda ceea din România a aflat că cei din Vărzărești au fost ridicați împreună cu alde Grigoriță din Cristești. Așa s-a aflat tot.  Iar noi cei deportați oricum aveam legături foarte strânse, să lucrezi atâția ani cot la cot, să trăiești în barăci a însemnat și o apropiere deosebită. Repede am aflat și noi despre bătrânul nostru tată că-i viu.

Și din România, tata îmi face mie chemare, căci repede a aflat de noi și am început să corespondăm. Eu îmi facusem viză să mă duc la el în ospeție. A fost în 1961, că tocmai mă căsătorisem și se născuse primul băiat. 

Scrisorile le trimiteați prin cineva sau prin poștă?

Prin poștă, scrisori cu marcă internațională, erau cam scumpe, dar oricum...

Dar nu vă era frică că scrisorile pot fi perlustrate?

România era și ea deja țară socialistă și rănile războiului treptat se uitau... Deci îmi face chemare, eu merg și-mi fac actele, era la miliție. Tkacenko era șef, acela cu care învățam la școala de seară. Dar peste două săptămâni sunt chemat și mi se spune că mi s-a dat refuz de la Chișinău.

Nu m-am dus... Peste jumătate de an iarăși îmi face chemare moșneagul. Dac-ați auzit, în 63 s-au unit raioanele, noi am fost cu Călărașii, au fost Nisporenii, Strășenii și Călărașii la un loc un raion, eram cu dânșii. Deci mi-a făcut iarăși chemare și de acum m-am dus la Călărași. La Călărași era o femeie simplă șefa oficiului de pașapoarte, dar era moldoveancă. Mă duc la ea, îi dau documentele, peste o lună de zile mă sună (eram la ATB), să mă duc să-mi iau viza. Și mă duc a doua zi și-mi ridic viza și, în 63, pe data de 2 august, am plecat în România.

Eu m-am dus, primul din toată familia! La dânsul! (zâmbește). Trăia într-un sat Zbieroaia (și noi avem Zberoaia), pe malul Prutului. Ușor l-am găsit. Am trăit o lună de zile la moșneag ca un pașă turcesc. Avea moșneagul o butelie de 40 de litri de rachiu făcut din perje de vreo 2 ani. Că el îl făcuse și tot aștepta să mă duc, și nu mă mai duceam. Și o lună de zile am mâncat numai harbuz (pepene roșu), salată de roșii și pui prăjiți. Avea o grămadă de pui din ăștia de primăvară, frumoși cocoșei, și baba tăia câte-un pui și...

El era căsătorit de-a doilea?

Păi avea și copii. O fată și un băiat – frățiori – au murit ambii de tineri. Băiatul la 55 de ani a murit de ficat, iar fata de tuberculoză... Mai apoi, ne-a făcut chemare și m-am dus și cu fratele cel mai mare, mai apoi am fost și cu soția și cu copiii... Și-apoi l-am chemat și pe dânsul încoace, a fost de două ori.

Pe timpul sovietic se putea circula așa?

Da... Făceai viză... Și, pe urmă, au venit și copii lui, când deja erau maturi. Ei, și după ce a fost Podul de flori la Prut, în 93 el a murit. Am fost toți la înmormântarea lui. Și mama a fost.

Mama l-a văzut pe dânsul, nu?

L-a văzut când a fost el aici. Când l-am chemat încoace. S-au întâlnit ei, s-au văzut. Deci a fost și la înmormântare, dar știi cum îs românii, bengoși, și s-au uitat ei așa, dar noi ne-am dus toți nepoții ăștia a lui Ciochină, vreo patru, mari toți și câteva mașini... Și când ne-am dus toți, s-au uitat românii ceia de parcă au crezut că-i vom lua în plen (prizonierat – a.t.).

Soția lui nici nu s-a apropiat de tata, la înmormântare... Lângă sicriu numai noi eram și mama îl bocea, mama mea... Iată, el din 93 e înmormântat și de atunci nu m-am dus niciodată la mormântul lui să-l văd... căci s-a închis hotarul, pașaport nu mi-am mai făcut... Am făcut actele cu soția să ne facem pașapoarte românești și când ne-a chemat să aplicăm, soția s-a îmbolnăvit grav și peste o săptămâna a decedat și eu așa și nu m-am mai dus... și gata.

Și dacă matale mă crezi, iată, ultima dată spun... iată, eu luni mă duc să-mi ridic pașaportul, căci se împlinesc 30 de zile, îl dau pe cel sovietic roșu și pe dată-mi fac și pașaport național și permis pentru România. Și mă gândesc: poate mă duc înc-odată înainte de moarte la tata  la mormânt... Iată nu știu cum stau lucrurile cu zona asta de 30 km (de mic trafic) de la frontieră. Trebuie să văd dacă mă pot adresa la consulat la Ungheni.

 Câți copii aveți?

Trei copii am, trei băieți. Cel mai mare a absolvit Școala militară superioară din Leningrad (Sankt-Petersburg), dânsu-i militar. A lucrat 25 de ani în armată cu grad de sublocotenent ca inginer-constructor și a ieșit la pensie. Ultima dată a lucrat în Kirov, a construit o uzină militară și când s-a început „zavarușka” (destrămarea, haosul – a.t.), nici uzina n-a mai finisat-o, totul s-a conservat.

Al doilea băiat, când a început haosul destrămării URSS tocmai absolvise universitatea tehnică ca și energetician. Până la armată a învățat un an de zile la școala profesională de pe lângă uzina de televizoare „Alfa”. Din acest motiv l-a amânat și un an cu armata. La armată a plecat deja ca „soldat bătrân”. Toți de seama lui deja veneau, dar el abia se ducea. Și se mai temea încă să nu nimerească în Afganistan. Și a nimerit foarte reușit la Murmansk în comunicații. Și dacă primul a făcut carieră de militar și a ieșit la pensie cu grad de sublocotenent și are o pensie bună, apartament și lucrează la o firmă de construcții din Chișinău, apoi al doilea n-a mai avut unde lucra, n-a mai fost necesare așa cadre nicăieri și tot o umblat prin niște firme, tot temporar, s-a însurat, mai apoi, s-a dus la Urengoi, la Surgut, în Rusia și a lucrat vreo cinci ani de zile, a făcut parale și și-a cumpărat apartament pe strada Trandafirilor pe lângă fostul cinematograf   „Iskra”.

Iar al treilea fiu e în Portugalia cu tot cu familie. A fost chiar acum recent. Nepoții și acum îs aici. După școală îi trimit încoace. Ei stau la Lozovan, la ăsta care a fost la Poliția rutieră și acum e șef la ăștia cu vânătoarea – Nikolai Petrovici. Noi suntem cuscri cu el.

Și o ultimă întrebare. Am observat că schimbările de la sfârșitul anilor 80 le numiți „zavarușkă”, oamenii privesc la acel timp în mod diferit. Dumneavoastră cum le apreciați?

Când trăiești o viață întreagă într-un stil (mod de viață – a.t.), crești, înveți, și, dintrodată, nu mai este așa... Și când faci o comparație, vezi clar diferența... noi am fost învățați și deprinși cu o disciplină oarecare, dar când a venit valul de schimbări toți nu știau ce să facă, nu știau care-i mai mare, toți voiau să fie mari, să conducă partide, dar ei încă nu știau a conduce, ei și azi nu știu a conduce. Și azi la noi treaba merge foarte greu. Lumea pierde încrederea în conducere, căci doar trei în Alianță nu se pot înțelege ca lumea să poată vedea că ceva se mișcă înainte... 

D-le Grigoriță, ce sentiment v-a rămas în inimă față de ceea ce s-a întâmplat cu d-stră, familia d-stră, mama, tata? S-a schimbat ceva cu anii?

Ce-aș vrea să vă spun... Tot stau și mă gândesc... au fost schimbări multe... țin minte... începutul războiului, mersul lui, lupta de partizani, cum omorau ei oamenii, sfârșitul războiului, tot știu...

Știi, matale, eu mă mândresc că știu multe!... c-am văzut multe!... C-am văzut Siberia și cum trăiește lumea acolo, am văzut cum poți trăi și bine, și rău... Totuși omul muncitor peste tot e văzut ca bun! Și unde te întorci, sunt întrebați doar oamenii disciplinați și cinstiți, să lucreze bine, să fie la locul lor. Nimănui nu-i trebuiesc bătăușii, bețivii, lapidatorii, ș.a.

Toți și azi, și în unde nu te-ai duce caută oameni buni! Dar buni îs foarte puțini...

Vă mulțumesc foarte mult pentru cele povestite și răbdarea cu care mi-ați răspuns la întrebări.

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Traducere în rusă de Alexandru Tulbure

Interviu din 29 iulie 2012

Transcrierea din 25-30 septembrie, 2012

Еще на темы: deportarea din rss moldoveneasca  anul 1949  

Размещение комментария

:):(;):beee::biggrin::blum::blush::bo::boredom::cray::dirol::fool::good::lol::mocking::nea::pardon::rofl::scratch::secret::stop::unknw::yahoo::yes::ok:


Комментарии (0)

Эксклюзив&Переводы eNews

Иван Грек: Лекция Ткачука была уникальна

Я вчера был на лекции Марка Ткачука "Бес Компаса. Где находится Молдова?" Сегодня прослушал ее в записи...
26 июня 2017 в 14:58
3

Часть 2. Как все начиналось. 2014 год.

eNews продолжает публикацию материалов по Донбассу своего внештатного корреспондента Вадима Малахова....
22 июня 2017 в 21:00
3

Эрлих С.Е. "Методологический национализм", "вторая память" и "цена прогресса"

eNews печатает статью известного молдавского и российского издателя, доктора исторических наук Сергея...
22 июня 2017 в 12:41
0

Свежие статьи

На свадьбу в каске: Чем грозят застолья в молдавских ресторанах?

Отправляясь на торжество, а в особенности на празднество по случаю недавно состоявшейся свадьбы дурные...
27 июня 2017 в 21:22
0

Москва интегрирует захваченные территории Донбасса в свое экономическое пространство

Российское руководство, несмотря на действие экономических санкций и обязательства содействовать мирному...
27 июня 2017 в 9:14
0

Deportari din RSS Moldoveneasca, anul 1949: Maria Vasile Tănăsescu (Purcel ), a.n. 1936, s. Hirova, r-l Călăraș

Maria Vasile Tănăsescu (Purcel ), a.n. 1936, s. Hirova, r-l Călăraș.   Povestiți vă rog despre...
23 июня 2017 в 13:42
0