Вход

Логин

Пароль

Восстановить пароль

Информация

Информация

Ошибка

Регистрация Вход

Deportarea din RSS Moldovenească, anul 1949: Talpă (Ciobanu) Valentina Ion, a.n. 1933, or. Căușeni

Автор: vovan
4 июня 2017 в 17:29
Комментарии: 0

Talpă (Ciobanu) Valentina Ion, a.n. 1933, or. Căușeni

 

Dna Talpă, unde și cînd V-ați născut, cine erau părinții Dstră, frații, surorile?

Mă numesc Valentina Ion Ciobanu, Ciobanu e numele de fată, dar după soț sunt Talpă. Soțul meu a fost judecat și a stat la închisoare nouă ani de zile, fiindcă s-a dus benevol să facă serviciul în armata română. S-a întâmplat, tânăr fiind, să se ia la ceartă, ca și flăcăii, cu un comunist...

O să ajungem și la asta. Spuneți-mi, vă rog, când v-ați născut și unde?

M-am născut în Căușeni, cât despre an... să vă spun drept: mitrica n-o găsesc... După anul în care s-au născut și semenii mei, sunt din 1933.

Tatăl, mama?

Ciobanu Ion, Ciobanu Zenovia, știu că v-a mai povestit și fratele... El era atunci de 6 ani, iar eu de 14 ani...

Ce gospodărie aveau părinții în acele timpuri?

De toate au avut în gospodărie. Au fost foarte muncitori, tatăl a provenit dintr-o familie cu opt copii și bunica a rămas singură cu ei. Mama ți ea a venit dintr-o familie cu opt copii, dar a avut tată. Și, din două hectare: unul al mamei și altul al tatei, au făcut gospodărie și mai apoi au ajuns să aibă opt hectare. Au mai cumpărat alte șase. Se căina tatăl în Siberia că, iată, i-a vândut Korniciuk pământul și el a rămas, dar eu am ajuns în Siberia.

D-stră în ce an v-ați căsătorit?

Chiar în Siberia m-am căsătorit, căci și el era acolo ridicat... Acolo îi erau părinții, ridicați ca și noi, și el, după ispășirea termenului de detenție de nouă ani, a venit la părinți. Dânsul a fost judecat și închis, el din Răspopeni era.

...Părinții, după cum vă spuneam, au avut de toate, dar, la urmă, au înjugat vacile și lucrau pământul, iar eu eram cea mai mare, munceam cu tatăl la deal, el încărca căruța, eu o aduceam cu toate și vacile ne hrăneau...

De ce așa, restul animalelor vi le-au luat?

Nu, nu era cu putință să le ținem, impozitele erau foarte mari... Dar țin minte c-au înjugat vacile, pentru că aveam două vaci, și lucra pământul, astfel ne hrăneam. Pe vremea foamei vacile ne-au scos din foame. Se duceau și vindeau laptele părinții și cumpărau mahuc și grâu, îl dădeam, mai apoi, la râșniță și... n-am mâncat buruiene. Părinții ne-au ținut cu porția: avea fiecare turta lui, dar foamete n-am dus...

Și, ce să vă mai spun: tatăl nostru gospodar a fost, de toate a avut, el putea face din puțin mult, era capabil, de toate a avut și toate au rămas.

D-stră țineți minte ziua de 6 iulie 1949?

... Toată ziua ceea a fost iată așa frumoasă, am fost cu tatăl cu sapa în spate la prășit toată ziua, aveam două hectare de pământ aici, nu departe. Seara am venit, dar nu știa nimeni nimic. Prietenii i-au spus tatei: „Vaniușa, în seara asta o să ridice oameni!”. Lumea se gândea c-au să ridice ca-n 1940. Tatăl a fugit în pădure, casa noastră era lângă pădure. Noi am rămas acasă, atunci vara noi dormeam în sâsâiac afară, cu sora, mama în casă... și la orele unu de noapte au venit. Ne-au trezit, ne-au dus în casă, ne-au citit legile lor și: „nu vă mișcați nicăieri!”.

Atâta noroc am avut că un evreu, cunoscut al tatei, a nimerit pe sectorul cela și el ne-a aruncat mai multe în mașină. Mama plângea și numai atâta spunea: „Mă duc de vie în groapă!”. Ea s-a dus și a hrănit păsările, a hrănit vacile, căci fătase de o săptămână, a hrănit vițeii, dar de luat, n-a pus mâna pe nimic să ia. Eu cât m-am repezit și am luat hainele și ce-a mai fost acolo, că deja vedeam tot și înțelegeam, iar evreul cela a zvârlit în mașină mai multe – și putina cu brânză, și carne, și pielicele, care în Siberia ne-au scos din foame, topor, ferăstrău... Zicea dânsul: „Ia, femeie, că tot o să-ți trebuiască!”.

Iar mama spunea: „Nu-mi trebuie nimic, căci mă duc în groapă...”. Bocea și săruta pereții c-a muncit foarte mult... (lăcrimează...). Și așa a fost până a ieșit soarele. Dânsul a văzut că sunt de toate, a dat ordin și au venit două mașini în ogradă. Dar noi una și n-am umplut-o, pentru că eu nu mai știam toate. Atâta aveam: o sovcă mare și-am tras de sovca ceea – cu acelea ne-am și măritat. Avea mama lucruri țesute și le-am tras pe o veretcă și tot evreul cela ni le-a legat și ni le-a zvârlit în mașină. Cu acelea am fost, mama n-a pus mâna pe nimic, ea doar plângea.

Ne-au suit în mașină și ne-au dus în centru, acolo a mai urcat un rus, dar ce-o mai făcut, sărmanul, că n-avea nimic... din motive politice, se spunea, el cu soția și mama lui. Și ne-au dus la gara, ne-au închis în vagon ca pe niște vite, am dus și sete și foame, deși mai aveam câte ceva de acasă.

A doua zi tatăl s-a sfătuit cu cine s-a mai sfătuit și oamenii i-au zis să se ducă la familie. Când dânsul s-a întors acasă, evreul făcea „opisi” (inventarierea). Tot în bucătărie a tras un gavanos cu carne (căci cu asta trăiam înainte, tăiam porcul și pregăteam carnea și avea familia ce mânca și la deal ce să ia) și coșolca cu ouă și doi trădători, lichele, care ne-au și pârât, - eu nici nu-i știu, -  deja făceau mâncare. Tatăl a intrat și le-a zis: „Bună ziua, băieți... Ce faceți?”. „Bună ziua, ia, facem puțină mâncare”. Tatăl s-a umplut de jale, s-a dus în casă, a mai vorbit cu evreul cela, el i-a zis tatălui să mai ia ce vrea, dar ce mai putea lua tatăl, dacă tremura și vedea că rămâne tot... Era o ladă cu făină de popușoi, dar lada era bătrânească, de-a bunicăi. A luat lada ceea, de pe sobă un ghem de lână și niște berete de-a noastre și a venit la gară la noi – iată tot cu ce-a venit tatăl la noi. Evreul, la fel, i-a dat mașină. La gară când a dat să ia lada s-o ridice în vagon, ea s-a desfăcut și a venit lumea de acolo, căci erau fără o bucățică de pâine, și toți, care cu pestelcele, care cu căldarea, cu ce aveau au strâns făina ceea de popușoi. Și a venit tatăl la noi și ne-au dus pe toți la frig, la chin și la nevoie.

În drum cum a fost?

În drum, odată în sutcă, ne deschideau ușile. Când ne dădeam jos pentru a merge la tualet nu era nici rușine, nici nimic, nu mai căuta nimeni că-i bărbat, flăcău sau fată. Erai bucuros că odată în sutcă ți-au dat drumul să te... rânduiești. Apoi iată, împrejurul vagonului fiecare se așeza, își făcea treburile și înapoi, încuiați! O căldare cu apă o puneau și iarăși o sutcă nu ne deschideau ușa.

Zece zile am mers, când am ajuns la Șumiha ședeau mașinele de la colhozuri și sovhozuri... Care a avut noroc și a nimerit de la început în sovhoz, le-a fost mai bine, dar noi am ajuns în colhoz...

Au tras mașinile, ne-au încărcat și ne-au dus. Așa am ajuns la Ferma nr.1. Apropo, fiica mea  lucrează în Italia acum, a mers la aeroport și trebuia să treacă vama. Dar ea, dacă e născută acolo, o vameșă i-a reproșat cu ironie: „Nu înțeleg, cum puteați să vă nașteți la Ferma nr.1!”, căci așa era scris în pașaport. Ea i-a răspuns acelei doamne de la vamă: „Nerușinato ce ești, eu m-am născut acolo, așa se numea colhozul, pe noi ne-au deportat, dar voi ați trăit aici...”. A știut dânsa ce să-i răspundă. Și iată cum, doi copii ai mei acolo mi-s născuți. Ca atare, ei trei îs născuți acolo, dar bărbatului i-au dat drumul cu un an mai înainte...

Să revenim la momentul când ați ajuns la Ferma nr.1. Ce s-a întâmplat mai departe?

Acolo pâine se făcea... Tatăl era lemnar și se ducea cu toporașul dimineața. De la început ne hrăneau, în toată ziua ne fierbeau terci de grâu, cu tot cu buruiene, cum era. Stăteam în rând și ne dădeau străchinica cu terci, dar era terciul cela foarte amar, pentru că era cu buruiene, dar oricum era bun. Pentru muncă însă nu plăteau la început bani, detaliile nu le mai țin minte eu pe toate.

Tatăl s-a interesat prin prieteni și cunoscuți și a aflat de ferma asta, la care noi am trăit deja acești șase ani. A scris, a scris acolo la autorități și ne-au permis să ne mutăm cu traiul la ferma ceea. Comendantul permanent ne controla să nu fugim. Ei, ne-a permis... Ne-a încărcat tatăl în sanie și ne-au dus la ferma asta și aici ne-au dat o odaie în barăci, baracă boierească de mai dedemult.

Ne-au dat o odaie acolo și am trăit trei familii trei ani de zile: unul din Talmaza cu cinci suflete în familie, și noi cinci suflete, cu câte trei copii și acela, și noi... și doi moșnegi din Răspopeni. Gospodăria fiecăruia era sub pat. Plita era în coridor, cartofii sub pat înghețate complet, le dezgheța și mai apoi le fierbea și ne făcea mama de mâncare.

Mama lucra sau stătea acasă?

Mama lucra... Mai întâi mama a lucrat la fățare, la toc, pentru că acolo nu numai pâine se făcea, ci și vite se țineau. Sora a intrat ca mulgătoare, dar eu am mai stat pe-acasă, învățasem în acel an croitoria și mai coseam și mai făceam câte o copeică când la una, când la alta. Mai apoi, m-am dus și mi-am luat un grup de viței la fermă și am lucrat, până m-am căsătorit, la vițeii ceia. 

Acolo ați făcut cunoștință și cu soțul d-stră?

Da, el deja când a venit, a mai lucrat și, mai apoi, ne-am căsătorit. Nu mai țin minte în ce an, căci s-a îngrămădit nu numai durerea ceea, ci și scârbele de la copii, căci o mamă pe toate le adună. Dar, cum n-ar fi, mulțumim lui Dumnezeu că încă am știință, vedere am și pot citi...

D-stră, înainte de deportare, ați făcut școală aici, în Moldova?

Da, am făcut în 1940 la ruși și am învățat literele rusești, pot citi și așa, și așa... Și dacă s-a schimbat puterea în 1941, când au venit românii, am învățat două clase și la români carte românească și gata..., cu asta a fost.

După război n-ați mai făcut școală?

După război nu, de unde?... Nu m-am mai dus la școală, era și lucru pe-acasă, ne lua tata la lucru..., prășeam deja, mă duceam și ajutam, căci erau șase hectare de prășitură: răsărită, popușoi, vie...

În Siberia tot n-ați mai făcut școală?

Nu, nu... Iată nu țin minte: fratele a umblat acolo la școală... a umblat, el era de 6 ani când ne-au dus încolo.

Cum a fost în anii următori?

Mai bine, mai ușor. Lucram toți. Copeica o primeam în toată luna, magazin era și ne descurcam.

Dacă se îmbolnăvea cineva, ce se întâmpla?

Mureau și gata... Era spital în Ialoman, o localitate mai mare, trei kilometri de la ferma asta. Acolo puteai merge, tatăl a primit tratament acolo. Odată s-a dus să facă o ușă la baraca ceea, a tras cu toporul în ușorul cela și a căzut tot „podnavesul” cela peste dânsul. Eu deja eram căsătorită.

Dumnezeu a vrut să rămână în viață... a strigat cineva la mine (eu deja aveam casa făcută) și eu când m-am dus ... iat-așa cum stă masa asta aici... și am început a da oamenii în lături, am tras acelea, am dat de el și am prins a răcni și a venit lumea. El era sub un căprior căzut peste coloana lui vertebrală, dânsul era căzut cu fața în jos. Când l-au scos, l-au pus sub perete, mai venea nu știu care să-l stropească cu apă și le-am zis să n-o facă, căci și așa suferea de răceală. L-am suit în mașină, a urcat și sora și l-a dus la spital acolo. A fost vindecat, dar doctorul i-a spus (pentru că tatăl fuma): „Dacă vrei să mai trăiești vreo zece ani, să lepezi fumatul”. Așa și a fost, el a lăsat fumatul, a ajuns să vină acasă și să moară pe pământul lui.

Care erau relațiile dintre moldovenii deportați?

Față de cum erau în Moldova, cu mult mai bune erau, pentru că nu exista fudulie. Rușii la fel se comportau bine cu noi. Dar acolo era o amestecătură întreagă: tătari, cazaci, haholi, de toate neamurile... Și tătarii se purtau frumos... Iată, ieșeam tineretul la serată...

Dar serata așa era: ieșea pe un loc drept de bătătură unul care cânta la „garmoșkă” (armonică – a.t.), dânsul cânta și tineretul dansa, mai apoi își lua fiecare prietenul, prietena și se duceau să se plimbe, ca și tinerii... Cu localnicii relațiile erau bune, n-am avut niciodată vreun caz ca să ne scoată ochii, să zică rău de noi. Poate ne mai spuneau cu răutate: „moldovanî” și parcă nu ne venea bine..., căci când ne-au dus acolo, localnicii au fost preîntâmpinați că se aduc țigani. Așa le spuneau acolo. Ei însă când ne-au văzut, ne-au primit bine, păcat ar fi să zicem.

D-stră prieteni ați avut acolo?

D-apoi cum?... Din localnici, și ruși, și tătari...

Cu administrația cum v-ați împăcat?

Ne împăcam și cu ei. La început ne înregistram în fiecare zi. Dar într-o toamnă am lucrat „prițepșcik” (remorcher – a.t.) la tractor eu cu un tânăr tătar. Un cuvânt rău n-am auzit de la el. Ori să-mi zică să mă cobor eu să curăț plugul, nu... Eu dormeam, dânsul mă învelea cu mantaua lui, cobora și curăța plugul. Ne duceam seara în vagoane și erau fel de fel de oameni, el îmi spunea: „Valentina, idi, spi!”. Ei se zbenguiau, se veseleau, dar eu n-am fost obijduită de dânșii.

Deja toamna am lucrat acolo, la cosit iarbă, primăvara – la plug și iarna m-am dus și mi-am luat un grup de 25 de viței. Am rânit destul și puțin primeam, căci ne plăteau din greutate. Dar vițeii n-ajungeau la greutatea necesară, fiindcă pântecăreau, iar dacă mureau, nici nu mai primeai nimic. Ce era de făcut, trebuia să lucrăm undeva... În altă iarnă, până la aceea, m-au pus și duceam apă la vaci și turnam în uluc, 40 grade frig. Sania, butoiul și boul... Mă băgam la mijlocul iazului, un iaz mare, nu ca pe la noi, pe aici, făceam acolo gaură, scoteam apă, umpleam butoiul, apoi nasul se făcea alb, pâslele ca și fierul, pantalonii ca fierul, veneam și deșărtam odată, mai apoi mă duceam încă odată. Iată așa turnam în uluce la vaci și am tot cărat așa întreaga iarnă. De aceea am mers să lucrez cu vițeii, că era mai cald acolo. Iată așa am lucrat până m-am căsătorit, am prins gravidă și s-a terminat lucrul meu. Mai mult n-am lucrat...

Povestiți-mi mai detaliat ce s-a întâmplat cu soțul d-stră?

Acolo unde ne aflam noi dânsul a venit singur după ce și-a ispășit termenul de detenție la închisoare. El s-a născut în 1928. Dânsul numai s-a dus să facă serviciul în armata română tocmai când s-a întors frontul, pe ei îi demobilizase și dânsul s-a întors acasă. Și fiindcă pârâșul lui era un nimeni, iar el era din familie de gospodari, dă, se mai ținea și el... Și a zis că i-a tras o palmă celuia. Așa spunea soțul. Iar acela s-a dus și a declarat că soțul s-a dus de bună voie să-și facă serviciul în armata română. A fost judecat și a fost ținut nouă luni de zile în detenție acolo în sat. Dânsul deja se cerea la front și nu l-au mai admis, dar i-au dat zece ani de pușcărie. L-au dus în fundul Siberiei și a tras un chin acolo, încât numai cu capete de scumbrie și coji de cartofi trăia. După cei zece ani de închisoare a tras la părinți, unde avea să meargă? A venit la părinții ridicați și ei în Siberia. A lucrat un an-doi la cărat fân, la încă ceva...

Nu v-a povestit pe unde a fost lagărul în care a stat? Pe unde l-au ținut?

Nu pot să vă spun, nu țin minte. Dânsul poate și a povestit, dar nu-mi mai amintesc câte au fost...

Noi ne-am împrietenit acolo, dar mama n-a privit cu ochi buni prietenia noastră. Ea tot întreba: „Ce atâta vorbă cu ăsta, al lui Talpă?”. Eu i-am spus mamei ce și cum. Și ea mi-a zis că poate ne-om duce acasă... Nu voia acolo să mă căsătoresc. Eu i-am spus: „Mamă, deja-s șapte ani de când ne tot ducem acasă...”.

Ne-am căsătorit acolo și el a lucrat lemnar, a lucrat și la cărat fân, ne-am făcut căsuță aparte din nuiele, apoi tapițate cu lut și pe de o parte, și pe de alta.

Rezistau la frig casele astea?

Acolo erau lemne îndeajuns..., dacă tot păduri prinprejur..., făceam focul și ne aranjasem noi bine. Aveam și văcușoară (o luasem de vițică și o crescusem), păsări se putea de ținut, pentru că dacă era pâine la fățare și fățarea nu era departe... Încărca sacul și îl azvârlea peste gard...

Băgau la închisoare grea pentru furt atunci...

Nu se pârau atunci oamenii... Și iată așa am trăit anii ăștia, făceam focul...

Dar când a fost să venim înapoi, grămădisem de toate, ca și moldovenii, știți doar cum suntem noi... Aveam de toate: și de mâncare, și de foc, căci se străduia și aducea lemne. Aveam deja trei copii, doi mai mărișori și al treilea îl născusem în acel an, în aprilie, și în mai venisem în coace.

Unde v-ați întors?

Ne-am întors la sora mamei..., aici, în Căușeni. Sora mamei ne-a dat o odaie, am trăit un timp la ea, ei au avut grijă, s-au dus și au adus bagajele, dar care bagaje, am lăsat tot, căci era scump. Am lepădat tot: și casa (nu voia s-o procure nimeni, pentru că știau că plecăm de acolo), dar, pare-se totuși am vândut-o cu 400 de ruble. Văcușoara tot am vândut-o. Tot ce-am mai putut, am vândut și am venit. În Siberia ne-au dus repede, dar înapoi tot kilogramul de bagaj, tot s-a plătit. Și noi, ca și pasageri, am achitat călătoria.

Am stat puțin timp la sora mamei și, mai apoi, soțul a vrut să ne întoarcem în satul lui și ne-am dus acolo, la Răspopeni, raionul Rezina. Am dus și acolo chin și foame...

De ce?

Că n-am avut pe ce trăi mai bine. Am cumpărat o casă veche, copeica pe care am avut-o toată s-a dus, încă ne-a dat biata mamă o sută de ruble, că nu ne ajungea. Nu era nici mâncare, nici de foc,  nimic. Cine să-ți dea și de unde? Am avut noroc de-un cumătru, prieten de-al lui că lucra șef de gospodărie la spital. Se ducea și aducea cu sacul cărbuni și așa am ieșit și din iarna ceea.

Nu v-ați angajat chiar de la început la lucru după ce v-ați întors în Moldova?

El s-a angajat, a luat toporul și s-a dus, dar eu nu puteam, că aveam copil mic. Când s-a mai ridicat copilul, am intrat și eu la spital, la serviciu – în secția de boli pulmonare (tubotdelenie - secția de tuberculoză – a.t.) distribuiam hrana. Și, cu asta, mi-am scos și copiii din foame, că înainte rămânea mult..., iar pe bolnavii din categoria asta îi hrăneau bine.

Ce serviciu ați mai avut după asta?

Am intrat la spital ca și dădacă și am lucrat așa până am venit încoace... Zece ani am lucrat la Răspopeni.

Și de ce ați hotărât să vă întoarceți încoace?

Mă simțeam tare străină... și departe de cei apropiați. Aici era sora, fratele, tatăl, aici era tot... Iar acolo eu eram singură, mă săturasem de străinatate. Și numai l-am întrebat pe fratele dacă n-aș putea găsi un loc la spital, să intru, să lucrez. Dânsul mi-a zis că m-ar accepta chiar de a doua zi, el lucra ca tehnician la spital.

D-stră ați venit fără soț încoace?

Am venit fără soț, pentru că el n-a vrut să vină... Eu însă am venit încoace și tot atunci am și intrat la lucru la spital... și iarăși... greutate...

Dar copiii?

Copiii i-am dat la școală, că toți au venit cu mine. În acel an băiatul mai mare a fost luat la armată, la fratele am făcut petrecerea. A plecat la armată, iar eu am pornit a construi casa asta. Aici era gunoiștea mahalei: cărbune, sticlă, ce vrei... Noi am vrut să facem casa în grădină la părinți, dar nu ne-au permis, au zis că trebuie să fie distanță 400 metri de la cimitir, dar, mai apoi, au dat voie să construiască case mai în poarta cimitirului.

Am cerut loc și la casele noastre de înainte de deportare, acolo erau două case: una cea veche și au făcut și nouă – în una sta agronomul, în alta președintele sovietului sătesc. Am tot umblat cu problema asta, dar ni s-a spus că n-avem dreptul, pentru că ei le-au cumpărat. Unul a dat 160 de ruble pe-o casă și altul 170 de ruble pe cealaltă. Și nu ne-au mai întors casele celea. Când a adus fratele comisie ca să-mi dea loc în grădină, deja alt motiv s-a iscat: că nu se poate... Și am hotărât să rămân pe locul gunoiștii, dar aproape de frate și aproape de centru, altfel îmi dădea tocmai în Căușenii vechi, tocmai în Broasca, acolo, departe... Eu acolo n-am vrut și, dacă el s-a dus repede, mi-a dat aici loc, a făcut documente tot, a adus tractor, am rânit gunoiul cela, am îndreptat locul și în data de 9 mai am pornit construcția casei. Cu ajutorul fratelui și a rudelor, am ridicat-o... Mult m-au ajutat el, cu eforturile și alergătura lui, m-am făcut cu casă! Câte puțin, câte puțin, am ridicat-o de trei metri...

Și tot așa stă... văd că e frumoasă casa d-stră!

Am ridicat-o cu greu, în mai mulți ani...

Spuneți-mi, vă rog, în toți anii de după deportare, și la Răspopeni, și aici, cineva v-a reproșat c-ați fost ridicată?

Doamne ferește! Nici nu voiau să audă... Și unde te duceai, vă spun c-am umblat să scot casa și încă am luat-o pe mama să facă testament și ei au zis că nu pot, căci le-au cumpărat pe acele case. Dar eu i-am zis șefului comitetului raional executiv: „Dacă s-ar fi întâmplat să vină și să vă ia noaptea pe d-stră și v-ar fi dus în Siberia!...”. Dânsul mi-a răspuns: „Nu dă, Doamne!”. L-am întrebat atunci: „Dar pe noi Dumnezeu a dat să ne ducă în Siberia???”. Așa și n-au mai putut cu nimic să ne ajute...

Copiii d-stră cu ce se ocupă?

Am două fete și doi băieți... Ultima fiică am născut-o aici, la Răspopeni. Dar trei sunt născuți în Siberia. Aș vrea chiar să vă întreb și pe d-stră, dacă copilul e născut în Siberia, în luna aprilie, dar la sfârșitul lunii nouă ne-au dat drumul, iar cu un an mai înainte a început procesul repatrierii din Siberia a moldovenilor. Apoi iată ăstuia nu-i dau nimic, îi spun că dânsul e născut după ce-au eliberat pe-ai noștri de acolo. Iată că dânsul n-are statutul și legitimația de persoană deportată. Acuma-i dus în lume, dar când a veni chiar vreau să-l sfătuiesc să se ducă la Filat sau la Ghimpu să vorbească despre asta!

Care a fost atitudinea d-stră față de schimbările din timpul perestroikăi lui Gorbaciov?

N-am trăit bine nici atunci, nici acum, deși acum parcă-i mai bine oleacă. Dar cum spune fata asta a mea din străinătate: „Am mâncat și atunci brânză de treisprezece...” și n-am trăit bine nici atunci, munceam și tot puțin aveam. Prima iarnă când am intrat în casă tot n-aveam cu ce face focul. Lumea toată se culca, dar eu mă duceam și căram cărbuni la o femeie alături, de peste gard, și adunam vreo doi saci de cărbuni și venea băiatul ăsta mai mare (dânsul lucra ca șofer) și îi lua, și, iată, aveam cu ce face focul. Și n-am trăit mai bine cu nici un gram...

... decât ... când?

Decât în perioada asta. Vezi că ne scot ochii că era bine atunci, în perioada sovietică... N-am văzut binele nici atunci, precum nu-l vedem nici acum... Și știți de ce? Sunt singuratică! Eu am crescut patru copii! Pe toți i-am căsătorit, pe toți din casa asta i-am scos miri și mirese, c-am zis așa: să-mi fac datoria de părinte! Le-am făcut câte o bucățică de nuntă, m-am chinuit, și acum ce-am ajuns! Eu nu pot merge și n-are cine-mi aduce o pâine! (plânge...).

Toți îs plecați?

Îs plecați în lume... În Căușeni mi-a rămas un băiat și acela a avut un insult, i-au făcut operație la cap ... și-i greu, într-un cuvânt.

Încă am avut și un incendiu la casa asta... Ea mai înainte era acoperită cu fier. De la ce s-a aprins, nu pot să spun...

D-nă Valentina, care a fost cea mai fericită peripoadă din viața D-stră?

Pentru mine n-a fost așa perioadă. Nici pentru familia noastră. Mama a lucrat până la 85 de ani! A trăit 90, dar cinci ani nu a putut umbla. Dar tatăl a murit de 67 de ani. El a fost bolnav. Și, ce să vă spun? ... Mulțumim lui Dumnezeu, de mâncat am avut c-am fost zgârcită și zi și noapte am lucrat. Frig și foame n-am dus și copiii m-au ascultat până în timpul de față!

Cum credeți, de ce viața a fost grea și n-au fost perioade fericite în ea? Ăștia care n-au fost ridicați au trăit o viață mai fericită credeți?

Au trăit...

Dac-ați fi rămas în sat, ar fi fost altfel?

Ar fi fost altfel... Aveam să mă căsătoresc cu altcineva. Chiar în anul cela aveam un prieten foarte gospodar și bun, dar era așa, copilărește, între noi, căci ne-a și petrecut când ne-au dus... Toate ar fi fost altfel. Părinții ne erau gospodari, ne adunaseră la toți avere, ne-ar fi făcut căsuțe. Din cauza deportării viața pentru noi s-a întors pe dos!

Cei care au rămas s-au îmbogățit de la noi și de la alții..., ne spunea măhălenii, că vacile veneau și răgeau la poartă, așa a fost vreo săptămână după ce-am fost deportați! O săptămână au tot cărat din gospodăria părinților. Tatăl a fost ultimul în familie și foarte, foarte harnic și gospodăros. Dânsul pe ce punea mâna tot făcea! Începând de sus și până jos tot făcea!

Dar dacă am venit goi, flămânzi, cu copii. Imaginați-vă ce viață am dus eu cu acești trei copii în iarna ceea! Îl aveam pe ăsta mic și mă duceam și luam jumătate de kilogram de lapte din mahala și făceam cu grij... și-mi era și mie gust să mănânc și lingeam farfuria măcar puțin. Iată, cu jumătate de kilogram de lapte l-am crescut! Am avut parte de mult chin! Dar mulțumim lui Dumnezeu că mă port, mă mișc...

D-na Valentina, vreau să vă spun că arătați foarte bine și memoria vi-i bună...

Ce ca ce, dar ochii și memoria mi-s bune. Dacă sunt la soare, eu citesc liber, fără ochelari. Și memoria da, e bună. Uneori chiar să cam supără copiii mei, pentru că ei socot că eu nu trebuie să-i învăț, dar eu încă știu tot ce trebuie să facă ei... Ei nu suferă să le zici... și-mi zic: „caută-ți de bătrânețile matale”.

O ultimă întrebare și nu vă las în pace, nu vă mai chinuiesc...

Nu mă chinuiți, dumitale poate te chinuiești, dar eu nu mă chinuiesc, cu atâta îmi mai aduc aminte de toate astea... Eu plângeam când arătau la televizor momentele legate de deportare, căci tot adevărat era!

Dar la ce vă referiți?

La filmele legate de deportare. Tot, tot adevărul!...

Cine luptă astăzi pentru adevăr? Luptă cineva la noi în țară pentru adevăr?

D-apoi cum nu luptă?... Iată, în primul rând Ghimpu și, iată, 500 de lei ne-a dat Filat. Ghimpu tare-i luptător, eu deseori zic că n-o să moară de moarte bună știu că și familia lui a pătimit în acele vremuri... Apoi iată, când arăta la televizor, eu plângeam, fiindcă știu toate astea! Și vedeam cum se uitau acei deportați pe fereastră și-mi părea că și eu sunt acolo, căci așa ne uitam prin ferestruica ceea mică, ne duceam și trăgeam câte puțin aer, vara, în vagon de fier!

Nu mai este Uniunea Sovietică, astăzi suntem independenți...

Și e bine! Dar iată, vezi că nu judecă toți... Eu dacă știu cine-au fost și cine-s..., ne duceam la lucru, aici deja lucram, făceam schimbul, ieșeam din schimb la orele 9.00 și ne puneau următorul obiectiv: să colectăm 2 kg de romaniță, 2 kg de frunză, 2 kg de ce mai trebuia... Eu să ies din schimbul de noapte (poate dormeam ceva, dar poate nu, căci erau bolnavi fel de fel... în terapie am lucrat) și să mă duc să strâng plantele astea. „Dacă nu-ți place, du-te la colhoz, căci noi avem 10 după gard...”. Aceste cuvinte mi le spuneau.

Acum îmi transmit mereu salutări, mă stimează și-mi vin, dar când îmi amintesc ce cuvinte ne spuneau!... Dar eram răbdători și plecam capul, dar chin mare-am dus!... Încă aici era lumină, dar în Răspopeni când am lucrat a fost o ploaie mare și a rupt sârmele și, cum a ieșit de la club tineretul, apoi au călcat pe sârmele celea doi băieți și o fată și numai au venit și ne-au spus: duceți-vă și luați-i! Cu ce să te duci? Mașină de salvare nu-i, nimic nu-i, la orele unu de noapte... Am luat vreo doi bolnavi, care-au fost mai vii... Dar de aici, sora medicală stătea acolo și doar a zis: „Duceți-vă, sunteți sanitară, duceți-vă!”. Am luat targa și ne-am dus la orele unu de noapte în centru, cum e, spre exemplu, în centru la noi, și morga – unde e biserica. Și mulțumesc la oamenii care au ajutat, acolo și tineretul a mai ajutat, nu i-am târâit noi, dar frica a fost mare.

Acuma, chiar ultima întrebare: Mult se vorbește despre unirea cu România, intergrarea în Europa...

Îs buni și aceia, și ăștia... Buni au fost și rușii, dar buni au fost și românii, în ghilimele... Zic asta pentru că știu ce povestea tatăl: tot se alegeau prin bani, prin corupție. Impozitele (atunci le se spuneau – girul) erau mari. Încărca căruța cu grâu (cu cât chin făcea pâinea ceea) și-o ducea la evrei să vândă acel grâu pentru a plăti impozitele. Și ei spuneau: „Ce mi-ai adus ștreangul ăsta?” (spuneau așa grâului cela ca aurul). Și, să zic c-au fost tare buni...

Nu știu acum cum or fi, dar pe cap nu ne-au netezit nici aceia. Erau și pe atunci corupți și trădători. Dar acum cum o fi fiind nu știu... Dar ce să facem, da, e limba noastră... poate s-a schimbat și la ei mult, c-au dus și ei multe în viață, dar nu pot să-i judec nici pe unul. Cât ești sănătos, dacă lucrezi și ai acasă o bucățică de pâine și o copeică, apoi îi bine! Mulțumim iată c-am lucrat și primesc o bucățică de pensie, o aștept, rog pe cine-l prind că trece pe drum, îmi cumpără  câte o pâine și trăiesc! Mulțumesc, eu scutesc și mie-mi ajunge!

Vă mulțumesc frumos! Vă doresc multă sănătate, mulți ani înainte!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 11 august 2012

Transcriere din 28 aprilie 2013

Еще на темы: deportarile din rss moldoveneasca  anul 1949  

Размещение комментария

:):(;):beee::biggrin::blum::blush::bo::boredom::cray::dirol::fool::good::lol::mocking::nea::pardon::rofl::scratch::secret::stop::unknw::yahoo::yes::ok:


Комментарии (0)

Эксклюзив&Переводы eNews

Алексей Тулбуре: Коллективное беспамятство ведет к рецидивам, поэтому все может повториться

Июль дает повод и для более серьезных, чем избирательная система, дискуссий. 25 июля 1941года в Кишиневе...
12 августа 2017 в 11:52
0

Донбасс. Часть 6: Что будет дальше?

eNews продолжает публикацию материалов по Донбассу своего внештатного корреспондента Вадима Малахова....
11 августа 2017 в 16:43
0

Институт Устной истории Молдовы собирает свидетельства очевидцев исторических событий (методические рекомендации)

Задачи, которые ставит перед собой «Устная история», разнообразны и многочисленны. Однако, главная,...
28 июля 2017 в 15:08
0

Свежие статьи

Вера как иллюзион

Двое неверующих о том, возможна ли связь между Творцом и творением...
14 августа 2017 в 23:11
1

Нэстасе Рогозину: Додон — партнер вашего гражданина ”Плахотнюка”

Председатель Платформы «Достоинство и правда» Андрей Нэстасе опубликовал обращение к вице-премьеру...
3 августа 2017 в 20:28
1

Тандем Плахотнюк-Додон превращает Молдову в «Чернобыль»

У олигарха Владимира Плахотнюка, захватившего Молдову, много ценных активов. Ему принадлежат практически...
30 июля 2017 в 22:08
2